Când ești vrăjitoare

Prolog

M-am născut în noaptea de Samhain, când bariera dintre lumi e fragilă ca o șoaptă și când magia -vechea magie- își îngână cântecul amețitor și dulce pentru oricine dorește să-l asculte. Mama s-a chinuit toată noaptea, iar când în cele din urmă m-a adus pe lume, bunica s-a aplecat deasupra mea, răsucindu-și degetele misterios și murmurând ceva într-o limbă pe care numai ea o știa.

- Ce este? A spus mama îngrijorată, întorcându-se cu fața spre perna cu miros de levănțică. Ce nu e bine?
În cele din urmă, bunica i-a răspuns, cu o voce plină și triumfătoare:

- Fiica ta va fi una dintre cele mai puternice vrăjitoare pe care le-am avut vreodată în familia noastră. Va fi ca un far călăuzitor pentru noi toți.

Dintotdeauna m-am întrebat cum a reacționat sora mea, Rowena, căreia i se permisese accesul în cameră. Nimănui nu i-a trecut prin gând să cerceteze această parte din poveste, dar chiar dacă aș fi savurat momentul când eu, și nu Rowena, aș fi fost soarele, luna și stelele laolaltă.
Au spus că n-am plâns deloc la naștere și n-am scos niciun sunet, dar am deschis ochii imediat și i-am privit pe toți cu liniște și calm.

- De parcă ar fi văzut deja destule, a șoptit mama, mângâindu-mi degetele, apoi obrazul.
Ei bine, dacă văzusem ceva, am uitat de mult ce-a fost; cât despre spusele bunicii, și ele sunt de mult uitate. Sau nu uitate, dar cu siguranță făcuse fărâme.
Chiar și acum, șaptesprezece ani mai tarziu, încă o mai surprind pe mama privindu-mă lung și știu că se gândește cum de a reușit să o piardă pe copila care-i fusese promisă și să mă capete în schimb pe mine. Și eu mă întreb dacă bunica își mai amintește vreodată de vorbele ei: "una dintre cele mai puternice... un far călăuzitor." Mă îndoiesc.
Povestea a fost spusă de nenumărate ori, ca o anticipare februlă, până la aniversarea mea de opt ani. Atunci, întreaga familie s-a adunat și a cântat, iar mama a aprins cele opt lumânări conice, aurii, care reprezentau cele patru elemente și cele patru puncte cardinale. Atunci m-au privit cu toții, unii drept în fată, alții pe furiș.
Iar eu ce am făcut?
Nimic. Absolut nimic.
Oricum, nimic din ceea ce ar fi trebuit să fac. După o vreme, am obosit ca toți să se holbeze la mine și apoi unul la altul, așa că am suflat în lumânări, găsind alinare în lumina slabă, în timp ce mi-am mâncat cele doua felii mari de tort cu glazură de zahăr. În cele din urmă, au plecat cu toții la casele lor.
Provin dintr-o familie de vrăjitori. Toți membrii familiei, până la cel mai mic verișor, își manifestă în mod cert Talentul înainte -și cu siguranță nu mai tărziu- de împlinirea vârstei de opt ani.
Cu excepția mea.

Au trecut nouă ani de la acea petrecere de aniversare și eu nu am nimic de arătat. Niciun strop, nicio jumătate de strop, nici măcar un sfert dintr-o jumătate de jumătate de strop de magie nu-mi curge prin venele extrem de prozaice, se pare.
Iar ce a spus bunica despre mine -una dintre cele mai puternice... un far călăuzitor etc. etc. etc.-, toate astea nu fac decât să arate că, în ciuda credinței populare, chiar și cea mai bătrână și mai înțeleaptă dintre vrăjitoare se poate înșela crunt.