Amanta regelui

⚜ Capitolul 20: Dorințe și consencințe ⚜

Plimbările la curte obișnuiau să fie una dintre activitățile mele preferate. Dar atunci, în acea zi, fiecare adierea și oricare mișcare a frunzelor mă indispunea. Henriette s-a zbătut între viață și moarte toată noaptea precedentă. Nu m-am odihnit deloc cum ar fi trebuit, deși mă îndoiesc că cineva de la curte s-a odihnit aseară. Vărsase de nouă ori, iar starea ei era din ce în ce mai gravă. Medicamentele pe care le luase nu făcuseră decât să prelungească suferința ei. Nu înțelegeam de ce dura atât. Credeam că avea să fie ceva spontan, rapid. În schimb, stăteam și-mi rumegam creierii minții reluându-mi în minte tot ceea ce se întâmplase. Îmi era teamă ca cineva să-și fi dat seama că am fost eu. Ori, mai rău, ca Henriette să-și revină.

Mă plimbam absentă printr-una din grădinile palatului când l-am văzut pe Philippe apropiindu-se. Părea mai mult ca o nălucă, cu părul deranjat, fața trasă și ochii tulburi.

— Cum te mai simți? l-am întrebat, odată ce era aproape de mine.

— Ca un rahat.

N-am știut ce să-i răspund. Poate voiam să-i alin durerea, dar nu puteam să fac asta - știind ceea ce știam.

— Viviene, știi cum e să-ți dorești să fii tu în locul unei peroane aflate în suferință? Să-ți dorești să dai zile de la tine doar ca ea să trăiască?

— Da...

Îmi rupea sufletul. Ținea capul în jos, iar privirea lui era din ce în ce mai amărâtă și pierdută.

— Nu înțelegeam de ce erai atât de mâhnită când nu puteai rămâne grea. Nu înțelegeam ce simțeai... dar acum când am aflat că urma să fiu tată, iar acum prilejul ăsta îmi este furat... simt cum îmi fuge pământul de sub picioare, iar eu nu mă pot opune cu nimic.

Voiam să plece. Voiam să dispară. Nu aveam nevoie de suferința lui. Îl înțelegeam, tată, dar eu? Cu mine cum rămânea? Cu toate simțămintele mele pentru Ludovic? Chiar putea s-o mai iubească după ce aflase de aventura pe care o avusese cu fratele lui? Chiar era atât de orb? Aș fi vrut să-l întreb, dar mă îndoiesc că ar fi fost de bun gust să-i adresez o astfel de întrebare. Poate că suferea, cumva, în sinea lui... Însă un alt gând îmi frământa mintea. Din depărtare, le-am văzut pe Marie și Catherine. M-am scuzat față de Philippe, apoi m-am alăturat lor. Nu aș fi vrut să-l las singur pe Philippe, dar mi-a spus oricum dânsul că i-ar fi prins bine niște timp singur. Am încuviințat, apoi am plecat.

Fetele cred că vorbeau încă despre starea Henriettei.

— ... s-a întâmplat totul subit, Marie! admise Catherine, apoi odată văzându-mă, Catherine își schimbase starea. Viviene, spune-mi că nu ai...!

O priveam și nu știam dacă să le spun sau nu. Nu știam cum m-ar fi privit. Ori ce ar fi considerat... am vrut să mă țin dârză, dar cumva puterile m-au părăsit. Am lăsat capul în jos, iar șiroaie de lacrimi au început să curgă. Catherine m-a luat în brațe.

— Nu știu la ce mă gândeam, i-am rostit printre șiroaie.

— Să mergem departe de aici, a zis Marie, apoi ne-a condus către una dintre ascunzătorile pe care le știa probabil doar dânsa și domnul Dupont.

Plângeam atât de tare și de mult de parcă prin lacrimile mele aș fi vrut să iau înapoi tot ceea ce făcusem. Regretam. Tot. Și cu câtă ardoare... Le-am povestit de ritual, le-am povestit de sticluță...

— Deci vrei să spui că dumneata s-ar putea s-o fi omorât pe Henriette? sărise Marie ca arsă.

Nu i-am răspuns. Nu puteam.

— Viviene, ai fost tu cea care a turnat otrava în băutura Henriettei sau nu?

— Marie, ajunge! Să nu uităm că dacă Viviene nu ataca prima, sigur Henriette ar fi făcut-o!