Amanta regelui

⚜ Capitolul 21: Începutul sfârșitului ⚜

Se spun întotdeauna multe despre regi. Că pot avea întotdeauna aproape orice, mai puțin de ceea ce au nevoie cu adevărat.

— De ce nu i-a scăzut temperatura? întrebase Ludovic medicii din apartament, ștergându-i fruntea Henriettei care zăcea întinsă pe pat cu părul ei roșcat, transpirat și lipit de frunte. Pentru ce vă țin la curtea mea, zbiera el din nou, dacă sunteți incompetenți?

Ajunsesem cumva în zorii celei de-a doua zi, în apartamentul în care Henriette aproape că urma să-și de-a duhul în orice secundă. Am reușit cumva să mă strecor acolo, printre dânșii. Aveam nevoie să știu în ce stadiu se mai găsea Madame și dacă Ea avea să se țină de învoială.

— Maiestate, vorbea un medic, îi vom mai lua încă o dată sânge, dar...

— Ludovic! șoptise Henriette cu ultimele sale sforțări. Ludov...

— Da! zise Ludovic, grăbindu-se spre patul ei.

— E atât de rece aici... de ce e atât de rece?

Regele dădea ordine să i se mai pună încă o pătură, însă totul era în zadar. Frisoanele erau mult prea intense. O apucase de una din mâini, ținând-o ferm.

— Ludovic, zise Henriette din nou tușind grav. Condu poprul spre lumină!...

Madame încerca să-și culeagă ultimele sforțări pentru a spune acele câteva cuvinte, după ce tuși din nou și mai grav ca înainte, în timp ce Ludovic înțepenise. Philippe căzuse în genunchi și la patul ei, ținând-o cu ardoare de cealaltă mână, lăsându-și chipul să-i fie inundat în lacrimi.

— Ai fost adus pe Pământ, reluase ea din nou, să îți conduci adepții pe calea Domnului... Dumneata, Ludovic... dumneata ești Darul Lui Dumnezeu! Să nu uiți vreodată! rostise arcuindu-și sprâncenele privindu-l pe cumnatul ei. Să nu ne dezamăgești! adăugase înainte ca ochii ei de un albastru tulbure să-și poticnească privirea pe un punct fix pe tavan, apoi ca un văl negru să îi acopere privirea.

Nici în acele ultime momente nu ar fi admis că a pierdut lupta. Sfârșitul părea ca o dulce sărutare, ca un somn adânc și dulce din care nu ai îndrăzni să te trezești. Sufletul ei părea că părăsise deja camera întrucât Philippe îi scutura mâna, însă nici un răspuns. O strigase de doua-trei ori, însă Henriette adormise cu ochii largi deschiși parcă regăsindu-și liniștea. Philippe încerca în zadar s-o trezească. Totul s-a întâmplat rapid... Prea rapid. Timpul ne face să realizăm cât de fragilă este ființa noastră. Astăzi, zâmbim și ne bucurăm de plăcerile vieții, iar mâine ne îmbarcăm într-o călătorie eternă în necunoscut fără întoarcere.

Ludovic privea trupul acela inert ce obișnuia să cânte, să râdă și să danseze care de acum se afla impasibil la toate acelea. Lăsase să-i cadă câteva lacrimi, ascunzându-și chipul de fratele său. Buza de jos îi tremura, își strânse pumnul de parcă ar fi fost declarația de care avea nevoie pentru a-și ține promisiunea, apoi ieșise val-vârtej din apartament fără măcar să-și ia măcar rămas-bun de la răposata sa cumnată. Îi zărisem privirea lui Ludovic înainte de a ieși. Ochii îi erau roșii și umflați. Monsieur-ul plângea în hohote, în timp ce mâna soției sale era încă strânsă cu putere de mâna sa.

Se spune că atunci când este haos, cei mai buni dintre noi reușesc să oprească timpul în loc și să decidă următorul lor pas. Cred că asta am simțim și eu, privindu-i, cum Philippe urla ca un animal rănit la pământ, iar regele pentru prima oară după mult timp, uitase să-și mai mascheze emoțiile.

L-am văzut pe Philippe ridicându-se turbat, luând o vază și izbind-o de pereți. M-am speriat. Îl priveam cu o oarecare teamă atunci când se oprise deasupra șemineului, iar deasupra acestuia stătea agățată o oglindă. Probabil că Philippe nu o remarcase decât în momentul în care ochii săi umflați și roșii luaseră contact cu ea. L-am văzut dând cu mâna dreaptă puternic în rama șemineului, dorindu-și poate să-l dărâme cu totul.