Cassidy (de T. Stark)

Capitolul șapte

"We didn't know that the sun was collapsing."

- Everywhere, Everything, Noah Kahan

___

Debutantele trebuie să fie perfecte. Acesta este scopul lor și, până la urmă, sensul vieții lor. Fetele sunt crescute pentru căsnicie și pentru a satisface nevoile soțului. Postura perfectă, zâmbetul perfect, rochia perfectă. 

Ele reprezintă coloanele ce susțin societatea și fără prezența lor, totul s-ar dărâma. Sunt adesea desconsiderate, dar nimic nu se compară cu viclenia unei femei. Spre deosebire de bărbați, care vor ca totul să fie după cum dictează ei, acestea își fac singure rostul. Se pliază pe situația în care se află și reușesc să ajungă în vârf în ciuda greutăților. 

Toate acele obiceiuri pompoase, rochii, baluri, întâlniri și maniere exersate sunt inițierea debutantelor în ordinea lumii. Ies din cochilie și se dezvoltă sau se ofilesc. Cale de întoarcere nu există. 

Mary a fost un caz fericit. Și-a găsit un soț care să o aprecieze și să o iubească, nu multe fete au ocazia asta. 

Silvia speră în adâncul ei că va avea parte de norocul mamei sale, însă a împlinit deja șaisprezece ani și vara următoare, într-o zi ca aceasta, cu soare și căldură insuportabilă, va participa la un bal, în căutarea unui soț. 

Nu-și dorește asta. Cine și-ar dori asta?

Însă nu poate decât să strângă din dinți, să expună o față mulțumită și să stea nemișcată cât croitoreasa ascultă indicațiile lui Mary în legătură cu rochia fetei. Cele două încearcă să găsească mărimea potrivită la fusta rochiei, care se lungește cu câțiva centrimetri la două-trei luni. Alt mod de ai aminti Silviei că începutul sfârșitului se aproprie. 

- Silly! îi atrage Mary atenția, dar fata e pierdută în spațiu și timp. Silvia!

De data aceasta se întoarce cu capul spre mama ei și dă absent din cap. 

- Doamna Adair și cu mine ne așezăm să bem un ceai, draga mea. Poți să te schimbi. 

Silvia coboară de pe micuțul podium și îmbracă rochia ei albă. De abia aștepta să plece din salonul bătut de soare. Ferestrele înalte permit razelor să pătrundă în camera împodobită cu portrete și flori de câmp în vaze colorate pe fiecare măsuță. Doamna Adair și doamna Finley râd discret și bârfesc probabil ce s-a mai întâmplat în capitală de când familia a plecat. Florence Clinton urmează să apară, alături de Grace pentru rochii noi. Josephine este ocupată cu guvernanta, dar o să li se alăture în câteva ore. 

Fata iese din salon, salutându-le pe cele două femei. Coborând pe scările spiralate care duceau spre holul de la intrare, Silvia își scoate din păr două agrafe, menite să-i țină părul într-un coc sofisticat, și lasă o parte din el să-i cadă peste umerii dezgoliți. Stejarii din fața conacului privează intrarea de lumină, iar ferestrele deschise lasă vântul să aducă mireasma pădurii și a câmpului. 

Servitoarele înclină capul când o văd, ba chiar zâmbesc la politețea fetei cei mari ai familiei. Un lacheu balansează o tavă mică, de argint, cu un plic pe ea. Acesta se aproprie de Silvia odată ce o observă și se oprește abrupt în fața ei. Ea întinde mâna și ia plicul între degete.

- De la cine este? îl întreabă ea.

- A ajuns de la conacul Clinton, domnișoară.

- Mulțumesc! adaugă în timp ce se îndepărtează de el și pași o duc înspre terasă.