Leocadia

part 1

Stau si mă uit la cer, la păsări cum zboară desupra mea, cum norii alragră năzdrăvani deasupra ochilor mei. Mă uit în jur, văd fețe, multe fețe, acelasi fețe triste, fără pic de veselie, fără pic de sclipire, fețe care stiu doar să meargă la muncă apoi să se întoarcă acasă la femilile lor nefericită si la vița lor mizerabilă. Văd oameni, care au uitat de mult timp ce înseamnă distracția, ce înseamnă iubirea, ce să mai spunem de amuzament!? Acesti oameni au uitat să râdă de foarte mult timp, si nimeni nu e aici să îi învețe să o facă din nou. Oameni despresivi, oameni care critică tot în jurul lor, oameni care nu suportă ca tu să fii fericit desi ei nu o pot face, oamei cărora le e ciudă dacă tu poti si ei nu, cu toate că nici măcar nu încearcă, pentru ca dacă ar face-o, cu siguranță ar reusi pentru ca nu e foarte greu să fii fericit.

Lumea mea, lumea mea însă nu e la fel ca a lor, deoarece eu nu fac parte din această lume. Sunt aici, dar de fapt nu sunt. Votbesc cu ei, dar de fapt n-o fac. Arat ca ei, dar de fap nu arat. Lumea mea e un paradox, tot ce vezi de fap nu e ceea ce pare. Eu par ca o adolescenta, dar de fapt nu sunt. Sunt un alt fel de "om". Un "om" care pe această planetă nun ar fi considerat chiar fiind un "om" din acest motiv si ghilimelele.
Buna, eu sunt Leocadia! Da, stiu, un nume ciudat (pentru planeta voastra) la mine s-ar considera un nume chiar comun. Am cam 200 de verisoare cu acest nume si vreo 1255 de cunostinte care imi poarta numele. Acum pun pariu ca te intrebi "wow, asta are 200 de verisoare, de unde naiba provine? De pe Marte?) Si da.. ai cam ghicit.
Stai sa incep din nou:
Bună, eu sunt Leocadia, am cam 222 de ani adica undeva la 22 de ani in anii Pământesti si ptovin de pe Marte. Ăăă, da, sunt un "extraterestru" cum ne-ai numi tu.
Acum pun pariu că te intrebi " cum adică <<arăt ca ei>> pentru că tu esti extraterestru, areți ca ei, cu cap mare, orchi mari, trei degete cu care faci <<vraji>> si esti verde!" FALS!!! Noi arătăm la fel ca voi, inalți sau scunzi, grasi sau slabi, culori de piele diferite, rase diferite, cu par lung sau scurt, culorile parului difera de la un "extraterestru" la altul. Toată diferența între noi si voi este că noi putem călători in viitor dar există o mare problemă, putem călătotri în viitor dar nu ne mai putem întoarce în trecut. Să îți dau un exemplu ca să înțelegi mai bine, dacă eu azi vreau să văd cum o să îmi fie viața peste 10 ani, as putea trage o fugă până acolo săm vad dar nu o să mă mai pot întoarce niciodată în timpul din care am plecat. Adică sunt condamnată să trăiesc acolo pe vecie, neîmbatrânind si cu toate amintirile la zi dar fără posibilitatea de a mă întoarce de unde am plecat.
Cred că trebuia mai întâi să vă spun cum am ajuns aici, da.. cred ca era puțin mai logic asa. Stiu că te întrebi dacă sunt singura de tipul meu în această lume, iar eu pot să î jur cu mâna pe inimi că nu e asa. De unde stiu eu asta? Deoarece atunci când eu am fost "aruncată" de pe planeta "mamă" cu mine au mai plecat câțiva, ba chiar unii fiind prietenii mei.
Acum să vă spun povestea de la început. Eram o femilie foarte fericită, aveam undeva la 109 ani, îmi amintesc că era ca un fel deCraciun la voi, când toată lumea isi oferă cadouri si se îmbracă cu haine noi si frumoase iar toate fetițele au părul împletit in trei pletuțe frumoase si lungi iar la capăt toate sunt prinse cu fel si fel de fundițe care mai de care colorate si de marimi si lățimi diferite. Eu si surioara mea mai mică doar ce ne trezisem iar mama noastra ne împletea parul ca să putem isi din casă, pentru ca în perioada aceasta a anului nu ai voie (fată fiind) să iesi pe stradă dacă nu ai cele trei codițe împletite, aceasta este tradiția. În timp ce mama noastră ne împletea codițele noi ne uitam afră pe geam, pentru că cerul era de un sup<erb portocaliu închis cu violet si cu albastru deschis. Razele soarelui se jucau năzdrăvane printre norii pufosi de culoare bleumarin care pareau scosi din cutia cu vată a bunicii peste care ai scapat doar doua picături exacte de forma si marime identica. Erau atat de pufosi încât îți venea să te urci pe o scară infinit de lungă si să musti din ei, iar culoarea cerului se combina perfect cu ei. Dacă Gogh ar fi trăit la mine pe planetă fiți siguri că în loc de (SCRIE I NUMELE ) era cerul care acum se oglindea suav desupra ochilor mei aruncânu-si razele jucăuse pe pamantul portocaliu, încălzindu-l. Mereu când mam îmi facea pletuțele, gaseam ceva de admirat pe cerul cel înalt.

Sora mea, sora mea însă nu găseste fericirea la fel cum o fac eu. Sora mea este puțin mai sumbră. se îmbracă mereu cu haine negre, poartă funtițele parului doar pe culoarea neagră, în sifonierul ei nu există haine de alta culoare ( care defapt e o non-culoare) decât negru. Până si părul îl are negru desi toată familia mea are parul blod si ochii albastrii, dar ea îi are negri. Are o fata palidă alba, niciodată nu zâmbeste, nu prea vorbeste si nici nu prea iasa pe afară, sta ascunsă în camera ei toată ziua iar la lăsarea întunericului merge si se plimbă pe lână cratere în timp ce cântă cântecul sirenelor ( este acea melodie care atrage marinarii spre moarte ). Am încercat de multe ori să vorbesc cu ea, însă fără sperante. Toată lumea a observat că Amethyst este mai ciudată decât toată lumea prin faptul că e mai sumbra. Noi două nu ne potrivim deloc. Eu sunt veselia 1ntruchipată, mereu zâmbesc, am haine colorate, fundițele mele au toate culorile curcubeului, cât despre păr ce sa mai vorbim? Am avut parul în toate culorile posibile, ba chiar mai mult, l-am avut chiar si mai multe culori odată, eu una nu concep viața fără culori, viața monotonă. Găsesc fericirea în lucrui mărunte, cer, lună, stele, pietre, nisip, din orice, orice mă face să zâmbesc, dar nimic nu mă face să zâmbesc mai tare decât Watansii.

Watansii la noi sunt un fel de câini la voi dar muuuulllttt, muuuuullllttt mai frumosi si mai draguți. Sunt toți blănosi si mari si sunt foarte prietenosi fiecare Azloth (asa ne numim nu <<Marțieni>> are câte un Watans în casă, pentru că aduce noroc.

Asa bun, să nu ne îndepârtâm prea mult de la subiect. Cum spuneam, se apropia Droshina (asa se numeste Craciunul la noi) iar noua ne făcea mama pletuțele mie si Amethystei. După ce a terminat, am iesit afară să ne uităm la nefericirea oamenilor (da, asta facem de Droshina). Nimeni nu avea reacție, înafară de mine (ca să înțelegi si tu, noi Azlothtii suntem ca voi, fiecare cu caracterul său, fiecare cu durerea si cu viața lui, înafară de mine si Amethyst plus încă ceva Azlothti din cealaltă parte a Azlothului.
Din păcate acel an a fost unul foarte ciudat, Anet (cum aș putea s-o descriu, un fel de primar(la voi) doar ca e femeie) a decis ca cei "ciudați" ar trebui sa meargă pe Terra să ajute Pământenii să își redescopere veselia și bucuria de trai.
Evident, eu și Amethyst am fost trimise pe Terra, deși nu știu ce legătura avea Amethyst cu toate astea pentru ca ea era complet opusul veseliei, dar totuși și ea a fost aleasa. Evident ca părinții noștri erau foarte mândrii ca doua din fetele lor pleacă intr-o misiune pe Pământ și se lăudau tuturor însă nimeni nu ne-a spus ca puterile noastre ar putea fi fatale pe pământ.
La noi pe Azloth nu are nimeni treaba cu călătoriile spațiu-timp. Adică dacă vreau să mă duc sa văd ce face Leocadia peste 20 de ani, as putea merge liniștita iar la fel de linistita m-as putea întoarce și in timpul meu. Fără nicio problema. Ei bine, pe Pământ calatoaria spațiu-timp e diferită decât călătoria spațiu timp de pe planeta mea și ghici ce? Când am ajuns pe Pământ, fiecare Azlothean a fost împărțit pe țări. Nu știu unde mă aflu, adică cel puțin nu știam.

In fine, erau blocuri mari, gigantice, cum nu mai văzusem vreodată. Erau îmbrăcate in oglindă, era ca și cum cerul ar avea o extindere verticala. Era totul atât de superb și atât de aglomerat. Eram singura, nu as putea spune ca eram neaparat speriata dar nici nu mă simteam in largul meu. In mâna aveam o adresa la care trebuia sa ajung, pentru ca acolo aveam sa locuiesc pana când Anet avea sa ne cheme din nou acasă. Misiunea noastră era sa facem pământenii sa-și amintească de valoarea vieții pe care o trăiesc și cât de important e zâmbetul atunci când vorbești cu oamenii din jurul tău.

Am ajuns la apartamentul unde aveam sa locuiesc și am început sa îmi fac un plan. Fiind o persoana plină de veselie, am început sa fac foi cu "un zâmbesc pentru o lume mai fericita". Fiecare foaie avea câte 5 biletele cu acel mesaj, am făcut vreo 100 de foi adică undeva la 500 de biletele pe care urma sa le împart fiecărei persoane pe strada in speranța ca o sa fur un zâmbet de la fiecare dintre ei.