Elise îşi închise caietul şi reflectă asupra celor scrise. Dincolo de fereastra de sticlă, vântul purta în aer petalele rozalii ale unui cireş. Fata îşi îndepărtă un fir blond de pe faţă şi îşi privi ştrampii în dungi. Lumea nu îi înţelegea stilul pentru că nimeni nu era atent, dar ea întotdeauna privea pe furiş spre ceilalţi, îi studia, memora şi aşternea totul pe hârtie.
Aşa ajunsese la caietul cu copertă albastră cu dungi albe, aşa ajunsese să scrie tot ce vedea în el. De la nefirescul sentimentelor ascunse la extravaganţa cu care unii îşi expuneau ideile. Ea nu era nici una, nici alta. Ideile ei explodau, colorate şi înflorite -întocmai ca cireşul din grădină- ,pe foile caietului, în rânduri încărcate de imaginaţie. Uneori scria mai puţin, iar paginile păreau mai sărăcăcioase, în timp ce alteori, împinsă de prospeţimea mirosului de lavandă şi de petalele de cireş, scria mai mult. Lumea, aşa cum se vedea prin ochii ei verzi, era un imens loc neînţeles. Oamenii, majoritatea purtând măşti, erau subiectul caietului.
Fata aruncă o privire cu coada ochiului spre caiet, apoi se concentră plictisită la fereastră, o deschise şi se aplecă să vadă afară. O pisică neagră, cu o pată albă pe gât se ghemuise sub cireş. Elise zâmbi când o zări dormind şi trase aer în plămâni, închizând ochii. După un moment, se retrase şi închise fereastra, afundându-se din nou în stratul de gânduri. Uneori se întreba dacă se gândea prea mult şi la prea multe. Dar devenise o pasiune, devenise o parte din ea. Dimineaţa, când îşi încălţa teneşii sau când îşi aranja fusta neagră, pe care era obligată să o poarte la şcoală, reflecta la ce scrisese cu o seară în urmă. La şcoală stătea mai mult în bancă, sau în curtea şcolii, sub un pom, scriind, învăţând sau citind. Când ajungea acasă, îşi pregătea un ceai şi mergea în camera ei. În rarele ocazii când ieşea în oraş cu prietenii, prefera să observe şi să-şi imagineze lucruri despre trecători.
Plictisită, trase draperiile şi îşi fixă ochii în tavan. Observase multe, întotdeauna. Observase chiar şi mai multe decât ar fi trebuit. Îl observase pe Elliott, iar el o observase pe ea. Însă doar atât. Lumea o preocupa destul de mult. Artiştii i se păreau cei mai interesanți. Ei se hrăneau cu artă. Artă. Oare a scrie este o artă? se întreba. Bineînţeles, îi răspundea subconştientul.
Şi altceva o mai preocupa. Dacă toţi şi-ar aşterne gândurile pe hârtie, încercând să-şi concentreze imaginaţia ca să scrie ceva bun, oare ar putea?
Totuşi cel mai tare o preocupa viitorul. De ce să aspire la un viitor, când ea se orienta spre prea multe? Văzuse atâtea variante ale posibilului ei viitor...Şi totuşi, trebuia să-şi creeze singură propria variantă. Trebuia să aspire la un viitor şi să-şi păstreze aspiraţiile în caietul ei, până ce deveneau realităţi.
