Dansând după cum cântă vântul

Capitolul 1

A fi diferit este un blestem. Îți oferă dreptul de a fi văzător într-o lume de orbi. Și tocmai de asta nu vei fi liber. Pentru că ceilalți vor căuta să te lege cu aceleași lanțuri invizibile pe care le poartă ei, cei care și-au transformat suferința inutilă într-un act pios, nobil și vor, astfel, să suferi și tu. Alege să îi lași și durerea conștientizării va fi mai rea ca strânsoarea lanțurilor, tu știind că nu ești menit pentru același destin, sau alege să scapi și să înduri singurătatea ce te așteaptă. Îmbrac-o ca pe o haină de mătase și poart-o cu mândrie; altă soluție nu se întrevede. Tot ce vei face bun nu îți va fi atribuit pentru că ești altfel, ci în ciuda diferențelor dintre tine și ceilalți. Nu învăța să crezi această minciună, să  crezi că rodul creativității tale se naște din docilitate sau vreun talent divin e în sine o absurditate; el este făurit din strigătele tale de ajutor, țesut cu măiestrie de crizele existențiale, de revelațiile cutremurătoare ale unor ore tardive, de procesul tău cognitiv inerent diferit. Mentalitatea de sclav a celorlalți îți va stârni disprețul pentru că tu trăiești în altă lume, una în care ideile sunt libere și mișună nestingherite în mintea ta pe când ceilalți au fost educați să creadă că mintea e o carceră unde sălășluiesc idei rigide, ce scârțâie metalic la fiecare pas, fragile în fața realității. Gândurile tale nu sunt ursuze și ruginite, ele sunt vibrante, vioaie, ca niște atlete care își balansează corpul flexibil pe o bârnă. Ideile îți dansează fluid pe buze, înviorând fiecare pliu al gurii când își fac apariția, îmbiându-te cu farmecul lor. Ideile lor se rostogolesc ca niște bolovani, parcă fiind scuipați printre buzele tremurânde, ce formează un rictus amar. Rocile acestea solide lovesc în rafală doleanțele tale sensibile, demonstrând superficial că ce e rigid și familiar e întotdeauna mai plăcut, oricât ar fi de dureros. Pare de neîndurat să vezi că cei orbi ar putea ataca atât de brutal, atât de vehement idei pe care nu le înțeleg fiindcă nu le pot vedea. Tu suferi fiindcă ei nu pot vedea și, orice ai face, ei nu vor înțelege niciodată mecanismele după care funcționezi. Orice se va întâmpla, ei nu vor putea să audă cum vibrează ideile tale, așa că vor născoci, cu mințile lor ponosite, ipoteze îmbâcsite de răutate și cruzime la adresa ta. Iar tu, în sinea ta, te vei simți dărâmat de îngustimea de care pot da dovadă, însă rana ta se va vindeca mai repede decât prostia cu care și-au căptușit ei gândurile. Protecția ta, pe care ei nu o vor putea fura vreodată, este creația. Chiar dacă ar atinge-o vreodată, mintea ta liberă poate zămisli idei noi în timp ce ei nu pot scăpa de cognițiile lor oxidate. Folosește această armă ca să dai glas minții tale agere, nu ca să devii sclavul propriului trecut.

Alessio a înțeles de mult că e diferit. Și nu doar fizic, având la naștere o mutație genetică extrem de rară, pe care abia câteva zeci de mii de oameni din întreaga lume o posedă. A învățat că nu se poate baza pe ceilalți, observându-i cum viziunea lor îngustă nu putea cuprinde ițele încâlcite ale incertitudinii, ale haosului abstract numit viață.
Ceea ce pentru el era limpede, asemenea unui ropot de apă dintr-un munte uitat de lume, pentru ceilalți era întunecat și imprevizibil, ca niște forme obscure printr-o pâclă de ceață.
Când era tânăr, proaspăt angajat în drumul vieții, îi venea greu să accepte că ceilalți nu aveau aceeași sete nemăsurată pentru cunoaștere, aceeași licărire când își imaginau ascensiunea intelectuală în domeniul științelor, fiind parcă îngroziți de tot ce e nou și inovator. La vârsta aceea, nu și-ar fi putut închipui cum goana după informație, altădată rară și prețioasă ca un giuvaer, acum o puteai răscoli rapid în această bibliotecă a universului, cea mai vastă și rapidă de informație văzută vreodată – internetul. Își zâmbi solemn în sinea lui, încântat că se putea bucura de un sistem atât de eficient de centralizare a informațiilor pe când cei din generația lui, din păcate, au murit crezând în continuare că umorile îți cauzează boli. Însă mutația lui genetică rară l-a protejat de inflamația și stresul oxidativ asociate cu senectutea și moartea, așa că și-a păstrat mintea și corpul îngrijite, ca la 25 de ani.
Trăia deja de 300 de ani și niciun rid permanent nu îi brăzdase fruntea, iar creierul își păstrase abilitățile, ba chiar și le ascuțise, cu ajutorul timpului. Alessio a încercat adesea să îmbine aspectele pozitive ale culturii în continuă schimbare pe care a experimentat-o cu modernitatea prezentului, care conferea o perspectivă proaspătă.
Degetele lui manevrau delicat un dosar ce trebuia studiat amănunțit. Fiind în departamentul de adaptare a nemuritorilor, care preferau să se numească anderi, se ocupa de consilierea celor în prima viață, cum li se zicea în cercul lui, adică ce erau în primii 30 de ani de la naștere și aveau nevoie de ajutor ca să se integreze și să își accepte noua condiție. Pentru generațiile mai vechi, nu existau asemenea programe specializate, iar Alessio a simțit că asta i-a afectat parcursul, așa că a devenit unul dintre membrii fondatori ai acestui program din Comitetul De Siguranță. Și, deși această meserie necesita o bună cunoaștere a vieții moderne și a psihologiei tinerilor, ceea ce a dus la un proces lung de învățare, bărbatul și-a făcut mulți prieteni, care i se păreau atât de mici că îi puteau fi copii sau nepoți, atât îi erau de dragi. Jovialitatea lor, pasiunea lor, urmată de dezorientare și frica de viitor, îi amintea de navigarea lui prin viață și cât de greu i-a fost. Deși îi despărțeau sute de ani și copilăriile lor erau foarte diferite, existau câteva elemente universale. Într-adevăr, ei au avut confortul unei case calde și beneficiile medicinei moderne, în timp ce el își ajuta tatăl să care lemne pentru sobe și, dacă s-ar fi îmbolnăvit grav, ar fi murit de mult, ei au avut șansa la o educație mult mai acurată și modernă în timp ce, în generația lui, să știi să citești era considerat un privilegiu, dar Alessio a realizat că lor le lipsesc alte șanse pe care el le-a avut. Mulți dintre ei nu au copilărit lângă păduri și pajiști verzi, nu au sădit vreodată o plantă cu propriile mâini, nu au cules ciuperci, zămislite din pământ fertil. Nu au putut să stea la umbra unui copac, bând un pahar de lapte de la o vacă bălană, ce păștea lin sub lumina soarelui. Ei au cumpărat laptele de la magazin, ceva ce pentru el era de neimaginat în copilărie. Ei n-au cules o piersică zemoasă din copac, cu o aromă autentică, ci au cumpărat piersici din magazine, care erau de două ori mai mari și de două ori mai proaste.
Însă, cu toate aceste diferențe care îi puteau diviza, exista un aspect care îi lega: omenia. Tinerii erau în general atât de încântați de carisma lui, că diferențele dintre ei deveneau exotice, Alessio ajungând să fie privit ca un manual de istorie viu, în loc de vreun alt necioplit bătrân.
Dându-și seama că își pierdea timpul contemplând în loc să lucreze, își reconcentră atenția asupra cazului din fața ochilor. De data aceasta, era Angélique de La Rochefoucauld, care îi amintea de o casă nobiliară franțuzească, dispărută de mult, așa că îi stârni interesul. Majoritatea nemuritorilor cu care lucrase erau în prima viață, dar femeia asta avea deja 250 de ani. Probabil a avut abateri disciplinare sau a fost încurcat dosarul din greșeală. Istoricul nemuritorilor înregistrați era, în general, bogat în detalii sau, cel puțin, elucida misterul multor informații importante. Dar în cazul ei, se știa că a fost soția unui nobiliar francez, de aici obținuse acel nume, și au avut împreună un băiat, Antoine de La Rochefoucauld. Apoi, după moartea soțului și căsătoria băiatului, se căsătorește, într-un sătuc din Franța cu Jean Durand, un nemuritor; de data asta mariajul lor nu a produs urmași. Alte date u se mai cunosc  despre viața ei până în 1920, când cere ajutorul Comitetului de siguranță ca să scape de al treilea soț, un muritor foarte violent. Și de atunci până recent nu se mai știau informații, dar anul acesta a fost surprinsă de Comitet că începea să își dezvăluie identitatea unor istorici, ca să obțină bani de pe urma informațiilor mai acurate și teoriilor mai vaste despre trecut decât ceea ce puteau ei obține prin izvoarele istorice, ceea ce însemna o infracțiune foarte serioasă, pentru care, în mod normal, ar fi așteptat-o pedepse pe măsură, având în vedere că unui nemuritor îi era interzis să își dezvăluie identitatea, din considerente evidente. Dar probabil că, din raționamente demografice, au decis să o reabiliteze. Mult mai puține femei din secolul XIX au supraviețuit până la 25 de ani cât să li se dezvolte corpul suficient pentru a deveni anderi din cauza ratei mari de deces date de nașterile timpurii, așa că a fost protejată din acest motiv și probabil trimisă la Alessio drept caz dificil, așa cum arăta sigiliul din prima pagină.
Istoricul ei auster și infracțiunea comisă dădeau semne clare de o încăpățânare veche de secole împotriva unui sistem bine organizat, iar bărbatul nu știa dacă este capabil să contracareze asemenea credințe bine înrădăcinate, el lucrând deja de ceva timp cu mințile flexibile ale viitorului.
Inspiră adânc, încercând să se gândească la un plan de acțiune, în timp ce părul vâlvoi, catifelat, de culoarea pecanului, îi orna fruntea înaltă, goală ca o pânză pentru pictat. Își aminti ce studiase despre capcanele cognitive din psihologie și încercă să își reîmprospăteze cunoștințele despre bias și sisteme de credințe iraționale, înainte de prima ședință cu această femeie.