MIERE ȘI OTRAVĂ (Fosta "Iubire Epică" )

5 - Elizabeth Smith

5 - Elizabeth Smith

„Trecutul nu te poate distruge dacă ai învățat să te construiești din ruinele lui. Puterea ta stă în fiecare lecție și în fiecare pas înainte."

Nu mi-am mai dorit moartea cuiva atât de intens de foarte mult timp.

Și chiar dacă aș fi putut să-l lovesc, să-i umplu fața perfectă și drăguță de vânătăi, nu am făcut-o.

De ce naibii?

Frustrarea îmi clocotește în sânge ca acidul sulfuric, iar tensiunea din corp e aproape insuportabilă.

Trag cu patos din țigară și privesc într-un punct fix, încercând să mă calmez. Fumul îmi umple plămânii, dar nu reușește să-mi alunge deloc starea de nervozitate ce mă roade pe dinăuntru.

Cu inima bătându-mi nebunește în piept, mintea îmi repetă încontinuu scena confruntării cu el.

Isabelle vine ca o panteră printre liene și se așază pe marginea gardului de beton, privindu-mă cu un rânjet larg pe buzele pictate într-un roz fucsia.

— Ce e drept, nu mă așteptam ca domnul Cavill să nu fie speriat de micuța Wednesday, spune mișelește, cu un ton amuzat care mă înfurie și mai tare.

Îmi ridic instant privirea spre ea, strângând atât de tare din dinți încât ar putea să-mi sară smalțul de pe ei.

— Vreau să fiu singură.

— Desigur că vrei să te retragi acum, ne simțim întotdeauna rușinați când eșuăm, pufnește, aprinzând o țigară și trăgând din ea, suflând fumul în sus cu un aer superior.

— Isabelle, cară-te dracului! scrâșnesc din dinți.

Rânjește ca un diavol.

— Chiar mă întrebam când îți vei găsi nașul, râde, continuând să fumeze.

Pufnesc și îmi întorc capul în direcția opusă.

Imaginea ei neînsuflețită pe beton, plină de sânge, îmi tot apare constant în minte.

Trebuie să mă calmez.

— Te macină să știi că există oameni care nu te privesc cu frică, nu-i așa? Te distruge încet. Pentru că asta înseamnă că sunt imuni la tine și, odată ce sunt imuni, îți pot face rău, ca în acea seară...

— Isabelle, o avertizez.

Scorpia asta este singura persoană care îmi știe trecutul, căci într-un moment de slăbiciune, în urmă cu doi ani, fiind beată și drogată, i-am povestit totul.

Absolut totul!

I-am spus despre copilăria mea haotică, despre abuzurile îndurate și despre fiecare greșeală pe care am făcut-o.

Excluzând felul în care reușesc să îmi calmez demonii. Cumva, subconștientul meu e rușinat de plăcerea mea distructivă.

E singura persoană pe care o țin alături de mine de teama că, dacă îmi va deveni dușman, mă va distruge cu ușurință. Isabelle știe prea multe, iar fiecare amănunt pe care îl știe despre mine poate fi folosită ca o armă letală împotriva mea.

E frustrant și mă gândesc constant să scap definitiv de ea, dar nu știu cât de mult aș reuși să trăiesc având conștiința încărcată cu moartea cuiva.

Deși, aș face un bine societății eliminând-o.

Isabelle e o ruină, la fel ca și mine.

Diferența este că eu nu-i cunosc trecutul. Nu știu ce umbre o bântuie, ce traume a îndurat sau ce demoni o controlează.