MIERE ȘI OTRAVĂ (Fosta "Iubire Epică" )

6 - Sebastian Cavill

6 - Sebastian Cavill

„Sentimentele sunt acele umbre subtile ale sufletului, invizibile, dar întotdeauna prezente, care ne colorează percepția asupra lumii și ne dezvăluie profunzimea inimii."

Îmi ridic privirea din farfurie spre mama.

În seara asta cinez doar cu ea, căci tatăl meu călătorește în alt oraș cu afaceri.

O privesc cât de grațios mănâncă și cum încearcă să pozeze în femeia neafectată de lipsa permanentă a soțului ei. Poartă o rochie elegantă, de un albastru închis, care îi pune în valoare silueta subțire și îi scoate în evidență trăsăturile fine. Părul ei blond, aranjat perfect, cade în bucle lejere pe umeri. Nu schițează nimic, deși știu că suferă. Astăzi e aniversarea lor de douăzeci de ani de căsătorie, iar el lipsește.

Ia paharul de cristal între degetele ei lungi, cu manichiură perfectă, și bea din el cu o grație de invidiat. Ochii ei căprui mă scurtează cu o tristețe abia perceptibilă, dar pe care o recunosc.

— Nu îți este foame?

Mă uit la farfuria mea, încă aproape plină, și simt un nod în stomac. Am mâncat doar câteva înghițituri, iar gândurile mi-au fost în altă parte toată seara.

— Nu prea, răspund încet. Am avut o zi lungă și sunt doar obosit.

Mama mă privește cu ochii ei de culoarea cafelei cu lapte, încercând să citească dincolo de cuvintele mele. Dar spre surprinderea mea, nu insistă. Își aranjează șervețelul pe genunchi și încearcă să zâmbească.

— Înțeleg. Ești tânăr și ai multe pe cap. Totuși, trebuie să te hrănești bine, Sebastian. Ai nevoie de energie pentru toate proiectele tale.

Încerc să mă concentrez pe conversație, să-i dau impresia că sunt prezent, dar gândurile îmi fug constant spre acel moment. Elizabeth, cu atitudinea ei sfidătoare și ochii plini de foc, mi-a provocat niște sentimente pe care nu le-am mai avut niciodată.

— Cum a fost ziua ta?

— Destul de agitată, mint. Am avut multe de făcut pentru proiectul de fizică și... am mai avut și alte lucruri pe cap.

— Am înțeles, murmură în timp ce își taie friptura în bucățele mici.

— A ta cum a fost? întreb, sperând să o fac să se deschidă. O privesc atent și îi observ expresia încordată, mâinile ei tremurând ușor pe tacâmuri.

Ea continuă să mănânce, fără a vorbi, fiecare înghițitură părea să fie o încăpățânare a calmului său fragil.

— A fost bine, m-am asigurat că totul funcționează perfect la agenție și apoi am gătit pentru soțul meu minunat, vocea i se sparge spre final. Soțul meu minunat care a uitat de aniversarea noastră!

Văd cum ochii ei se umplu de lacrimi pe care încearcă cu disperare să le rețină.

Nu vreau să înceapă să plângă, așa că îmi întind mâna și o așez pe a ei.

— Îmi pare rău, spun eu cu vocea aproape șoptită. Știu că nu e ușor pentru tine.

Ea își retrage mâna ușor și își șterge rapid colțurile ochilor cu un șervețel.

— Nu e vina ta, dragul meu, zice ea cu un zâmbet trist. E doar... e greu să accepți că după atâția ani, cineva pe care îl iubești și pentru care ai făcut atât de multe poate uita de tine în felul acesta.