Din trandafiri si miere.

Prolog.

A-ti cunoscut vreodata acel sentiment de nostalgie? Un deja-vu care iti imbata creierul cu o amintire pe care stii cu sigurant ca ai mai trait-o?
Da, pai se pare ca, dovedit acelui deja-vu, vila din fata ochiilor mei e locul unde mama m-a adus la nastere, infasata intr-o patura mica, roz.

— Uuuau! se mira Maya sarind afara din masina cu ajutorul soferului care ne-a condus aici de la aeroport. Casa asta e imensa!
Intr-adevar, e imensa; brazi inalti care duc spre usile principale, scari imense din marmura alba, o fantana uriasa in fata. Probabil la fel de imensa precum era vila lui Kaden, insa ce nu inteleg e motivul pentru care suntem noi aici.
Totul a fost in ceata; soferul a condus o ora pana la aeroport apoi -cumva- m-a convins sa ma urc intr-un avion care zboara spre Londra. Ce e si mai ciudat e faptul ca prima persoana pe care am vazut-o cand avionul a aterizat a fost un alt sofer care ne-a intampinat spunand ca tata l-a trimis, iar apoi ne-a condus aici.

Acelasi sofer isi intinde acum mana spre mine, e acoperita cu grija in manusi de un alb imaculat, si ma agat sfioasa de ea pentru a iesi afara. Apoi imi spune:
— Domnul Rolan va asteapta in camera de zi, permiteti-mi sa va conduc.
iar eu il privesc confuza, socata.

Domnul Rolan? Care domn Rolan? Bunicul e mort de mult, iar tata la fel -probabil-. Despre ce vorbeste? Si cine poate sa fie acest domn Rolan? Fire de sentimente si emotti isi fac nod la mine in stomac si ma lasa fara suflu, dar imi revin usor cand soferul isi drege vocea, si tresar aterizand din nou pe pamant din lumea Semnelor de Intrebare. Apoi observ ca inca asteapta sa il urmez, si anxietatea creste si mai mult in mine cand eu chiar incep sa il urmez.

***

Traversam curtea imensa, urcam scarile din marmura, trecem de usi... si ajungem. Am ajuns? Cred ca da. E o camera mare, cu usii imense si o canapea in mijloc cu vedere la curtea imensa din spate amenajata cu o piscina cum doar in filme vezi.
Dar in clipa in care ochii mei intalnesc perechea de irisi caprui din cealalta parte de camera rasuflarea mi se taie brusc. Par la fel de cret, bineinteles, zambet larg, pistrui.
Par cret, zambet larg, pistrui.
Par, zambet, pistrui. Toate arata la fel, ca si cum ma uita in propria-mi oglinda sau imi vad reflectia intr-un lac nenorocit in care mi-as dori sa ma arunc acum.
Mama. Femeia din fata mea imbracat intr-o rochie alba cu flori e mama mea! Femeia pe care am considerat-o moarta pentru ultimii trei ani de zile din viata mea traieste! Traieste si se uita la mine plangand.

Tata. Tata... barbatul care m-a invatat tot ce stiu si m-a ajutat cu orice mic lucru sau grija chiar daca nu am fost fiica lui de sange.
si...
si tati? Barbatul pe care nu imi amintesc sa il fii intalnit, dar cumva simt o atractie intre noi care ma face sa mut privirea.

— Mia... sopteste mama printre suspine, alergand coplesita spre mine si Maya.
Genunchii mi se inmoaie cand bratele ei ma cuprind, si firele de emotii din stomac strang nodul ala din ce in ce mai tare. Nu stiu ce sa fac, daca sa o imbratisez sau nu, ceva din mine imi spune sa tip, sa plang, dar ochii imi sunt secati de lacrimi.
— Habar nu aveti... incepe sa spuna din nou, aplecandu-se spre Maya si cuprinzand-o si pe ea in brate.
Ochii Mayei sunt deja la fel ca niste cascade infinite, un potop de apa invadandu-i fata, suspinand de emotie si tremurand nebuneste.
— Mami... o striga printe lacrimi si inima se rupe in pieptul meu. Mami! Traiesti!
— Da, puiule... mami si tati traiesc si numai pleaca niciodata! se baga tatal ei si vine mai aproape pana cand ambii se napustesc peste ea cu un uragan de pupici si "te iubesc"-uri.

— Ce se intampla aici? intreb intr-un final, cand in sfarsit am gasit cuvintele pe care cineva mi le-a furat din buzunar. Ce fel de gluma proasta e asta?!
Tipatul meu le atrage atentia mamei si sotului ei, si se ridica in picioare privindu-ma obositi. Apoi ofteaza:
— Mia... situatia e complicata.
— Complicata?! tip iarasi din toti plamani, ochii "tatei" fiind pe mine in tot acest timp. La dracu' complicata! Situatia asta e o nebunie! Apareti— ba nu! Aparem aici, aduse de dracu' stie cine, si aflam ca parinti nostrii "morti" sunt in viata?!

— Stim ca e mult de inteles, dar-
O intrerup din nou pe mama cu un tipat, dar mai mult de confuzie si vinovatie in loc de furie.
— Dar ce, mama?! Explica!

— Opreste-te Mia.
Vocea lui dura creeaza ecou in toata camera, si toti patru ne intoarcem privirea spre el. Tati a vorbit.
— Cum te astepti sa iti poata explica daca tipi ca o nebuna? ma intreaba si le face un semn menajerelor aliniate la usa.
Acestea se apropie de mama, tata si Maya iar ei se lasa condusii afara din camera. Inima imi bate mai tare, cat pe ce sa-mi sara din piept la gandul ca sunt singura cu tati.

Cat de normal, dar totusi nebunesc, poate sa fie asta... Uau.

— Dupa ce parintii tai au "murit", incepe sa-mi povestea, am aflat intamplator de la una din asistentele mele ca sunt internati la spitalul pe care il detin, in coma.

— P-poftim?...
— Si-au revenit dupa doi ani, iar mama ta a inceput sa tipe si sa planga, sa imi explice ca fata mea! Fata mea! Traieste! Ca traieste si ca e singura undeva prin New York, cu sora ei de 7 ani!
Aer. Respira.

— Te-am cautat un an de zile, am facut investigatii, am incercat sa te gasesc! Apoi fiul unui vechi prieten mi-a zis ca lucrezi pentru el, si ca e dispus sa scape de tine pentru... o suma acceptabila.
Kaden.
Nu pot sa cred... nenorocitul ala m-a aruncat ca pe un sac de cartofi in bratele propriului meu tata!
— Si nici nu a fost nevoie de multa bataie de cap, totul a fost planificat. Tot ce conteaza e ca esti aici Mia! Ca esti langa mine!
Se apropie cu bratele deschise, si inainte sa apuc sa ma trag inapoi din imbratisarea ce va urma, ma cuprinde deja in brate. Dar nu ma zbat. Nu sunt in stare sa mai fac asta.

Kaden m-a vandut propriului meu tata, m-a folosit pentru propriile placeri, a planificat totul... Iar acum...

Acum eu...