Iubirea este cel mai frumos sentiment pe care cineva îl poate trăi vreodată. Ghalii nu au meritat niciodată acest sentiment. Creaturi pline de ură, de mândrie, fascinaţi de ideea de putere. Eu nu l-am primit. Nu ştiu cum e să fii iubită, mai ales de cele mai apropiate persoane care m-au trădat, care m-au făcut să mă simt exact ca una din acele creaturi care nu merită să vadă lumina zilei.
Mi-am dorit atât, dar atât de multă iubire. Am primit doar ură, doar feţe triste, înspăimântate. Şi de ce? Doar pentru că nu am fost eu Aleasa. Asta se întâmplă când te naşti ultimul. Difenţa de câteva minute dintre mine şi sora mea m-a bântuit încă din primele momente ale vieţii mele. Apoi am ajuns aici. Sub o piatră de mormânt, ascunsă de lume, cu o pană, un borcan de cerneală şi minunata mea onorabilă prezenţă.
Singurătatea nu se mai simte aşa de rece atunci când te ai pe tine însuţi. Nu e ca şi cum am avut pe altcineva. Până şi el m-a trădat. Asta se întâmplă când laşi un om să îţi ajungă în suflet.
Am lăsat pana jos şi m-am uitat cu un zâmbet la noul jurnal. Sau la ce poţi numi un jurnal. În adevăratul sens al cuvântului, sunt doar o grămadă de piei de animale croite şi cusute pe care mi le-au oferit. Aşa nu mai aud ţipetele dinspre bariera care mă ţine departe de coridor. Am privit tavanul de deasupra, ce acum îmi ţine loc de cer. Ah, cerul, verdeaţa de afară. Totul e rece în jur, pereţii de stâncă ogrindesc camera pe care ei o numesc celulă. Eu o numesc mormânt.
Un ciocănit îmi atrage atenţia spre întunericul luminat de câteva torţe create cu praf de stele.
- Nu înţeleg de ce te mai chinui să baţi. Nu e de parcă am o uşă sau puţină
intimitate atunci când mă gândesc la planurile mele diabolice despre cum să-ţi înfig peniţa asta în gât. M-am întors spre persoana care a intrat în celulă. Mă privea cu nişte ochi plini de milă. Am respirat zgomotos pe nas, ca un fel de râs tăcut. Ochii mei emanau dispreţ, furnicăturile dintre degete mă ardeau. A naibii barieră!
- Ce cauţi aici, soro? Privirea ei nu se schimbă, doar se uită la mine. A, da,
pardon, rectific: Cu ce Vă pot ajuta, Majestate, Prinţesă Sky de Alfaham? am spus făcând o reverenţă în batjocură.Faldurile rochii s-au ridicat o dată cu privirea mea.
- Haide, Ed-! Am ridicat mâna şi s-a oprit din a termina propoziţia.
- Ţi-ai pierdut dreptul să-mi spui aşa din momentul în care te-ai aruncat în
genunchi la picioarele părinţilor noştri, NOŞTRI, şi i-ai rugat s-o pună pe monstruozitatea de soră, creatura care a împărţit pântecul cu tine timp de nouă luni, într-o cameră care, de fapt, e un mormânt într-o stâncă! Şi de ce? Doar pentru că îţi era frică. Frică de mine, de ce puteam să fac. Ştii... eşti foarte norocoasă că eşti pe cealaltă parte a barierei. Altfel-
- Altfel ce? Hă? Ce ai fii putut să-mi faci?
- Nu e prima dată când am încercat să te ucid, nu mă tenta!
- Eşti închisă într-o stâncă. Bariera asta, spuse arătând cu mâna spre
peretele invizibil, o să te ţină aici, fără magie. Pentru totdeauna.
- De asta ai venit aici? Să-mi râzi în faţă? Am răs sarcastic lăsându-mi
capul pe spate. Halal soră, am spus uitându-mă în ochii ei. Şi-a pus o mână pe piept părând rănită de remarca mea.
- Superbă ca întodeauna, Eden. Venisem să-ţi aduc la cunoştinţă că mama
şi tata te salută, iar Încoronarea va avea loc peste o săptămână. Putrezire plăcută în continuare! a spus şi mi-a întors spatele făcându-şi loc pe coridorul luminat de bucăţile de stele adunate de strămoşii noştrii.
- Să nu îndrăzneşti să te mai întorci aici! am ţipat mergând cu paşi mari
spre bariera care mă ţinea închisă. M-am oprit în momentul în care am simţit cum magia îmi prăjeşte carnea. Am împins o mână spre barieră. Nu-mi păsa de durerea pe care o simţeam. Oricum, nu se compară cu ce mi-au făcut ei. Am împins şi împins. Degetele mele aproape au ajuns în cealaltă parte atunci când am simţit cum magia îşi face loc printre celule şi-mi sapă adânc în vasele de sânge. Mâna a prins o culoare roşie, iar pielea începuse să mă ardă. Am oftat frustrată şi m-am retras din strânsoare. Vraja care cuprinde acest loc a fost creată să te mănânce de viu dacă încercai să treci de barieră. Libertatea însemna moarte. Nu ajunsesem la nivelul acela de nebunie încât să mă sinucid. Dacă muream, câştigau.
Ghalii trăiesc mai mult decât oamenii, erau mai puternici şi se vindecă mai repede, dar magia din care a fost creat acest munte era fatală pentru orice creatură încerca să evadeze. M-am întors înapoi la foile pline de cerneală care mi-au rămas singura companie plăcută pentru restul eternităţii mele. Am strâns din dinţi când am simţit un zgomot ascuţit teribil. Am oftat... Să nu uităm de ţipete.
Ghalii = Locuitorii înzestraţi ai universului
