"E cam întuneric afară pentru o dimineaţă de aprilie, nu crezi?" am întors capul într-o mişcare lentă. Nu era nimeni lângă mine. M-am ridicat, sprijinindu-mă într-unul din coate.
"Ai stat pe podea toata noaptea? Arăţi patetic. Ridică-te, sângerezi pe covorul meu."
M-a privit pierdut. S-a uitat ...s-a uitat prin mine. Nu mă vedea. Nu m-auzea. Nu era acolo. Era sufletul meu. Efemer, insipid, infim şi perplex, aşa cum nu-l mai cunoscusem nicicând. Tocmai ce fusese renegat. Dumnezeu îl vându-se Iadului. "Ucenic în straie negre" îmi plăcea să-l numesc. A noastră "divinitate" uitase că imperfecţiunea este reala. Greşeala există în fiecare dintre noi, chiar şi în EL. Uita repede şi-şi amintea târziu. Mult prea târziu.
M-am ridicat să curăţ gunoiul Domnului, căci, ce să vezi, el sângera pe duşumeaua mea.
"Dă-te-aşa, că-mi uzi covorul ! Du-te de plângi în colţ ! " . Şi l-am privit cum se târa abia abia.
Şi ce faci când, din senin îti dai seama că eşti doar tu? Că Dumnezeu azi are liber şi doarme până mai târziu? Ce faci când nici îngerii nici sfinţii ce-i invoci nu-ţi mai răspund la telefon? Când toţi acolo sus încetează să existe? Rămâi tu şi le faci treaba. Aşa că uite-mă aici, făcând pe Dumnezeul, ştergând mizeria sufletului meu carent. El era tot acolo plângând încet. Suflet muribund.. natura-i plânge soarta. Şi ploua-n casă mai tare ca afară. Şi suflă vântu-n casă mai aprig ca afară. Compasiune? Alinare? Nu puteam să acţionez în niciun fel. Eram un Dumnezeu. El n-are timp de astfel de lucrui. El ne aruncă dramele şi-apoi se face că nu ne vede. Atunci m-am orpit. Am încetat să fiu divinitate. Am început să fiu fiinţă iar.
M-am aşezat lângă celălalt "eu" şi mi-am sprijinit capul de conturul lui. Era atât de rece.
"Inca sangerezi. De ce?"
"Ucenic in straie negre." buzele i s-au unit intr-un suras amar.
Mi-a prins uşor mâna. De câte ori se mişca o miasmă se ridica în aer. Am ignorat-o.
"Întrevăd dare de nostalgie infimă... "mi-a spus neutru.
"Eu nu." ochii mei rătăceau în lumină...o lumină prea puternică unde nu se întâmplă nimic niciodată.
Conturul sufletului se ştergea treptat. Aşteptam. Ce anume? Nici noi nu ştiam prea bine. Afară e încă întuneric. Timpul ne-a părăsit. Plutim în neştire. Nu pare să fim observat cineva. Sunt singur. Am rămas singură în penumbră, în ezitare. Celalat "eu" s-a evaporat. Iar eu par de mii de ori mai invizibil ca el. Închid ochii. Întuneric. Zgomot. Îi deschid . Oameni cu feţe palide şi cearcăne până -n pământ. Simt nostalgia neagră ce mi se aşterne pe fată şi-apoi..nimic. Doar întuneric.. şi decadenţa de a fi Dumnezeul altora înafara ta.
