Blestemul iubirii

Capitolul 1

Când biciul fusese ridicat în aer pentru a o suta oară, copila nu mai rezistase să privească bărbatul așezat în genunchi, mai departe cu doi metri de locul de unde era așezată ea, care încasase toate loviturile de bici, anunțându-se câștigător în urma unui joc sadic. Întorcându-și privirea, lăsase lacrimile amare să se prelingă una câte una pe obrajii ei în jos, auzind fluierăturile bărbaților spartani, ce își sărbătoreau victoria în felul acesta. Decizând în urma jocului cine ia cele mai frumoase fete, cine le ia pe cele mai puternice și curajoase, și... Ei bine, cine le ia pe cele mai slabe.

Ridicându-se de jos, Comandantul armatei spartane se apropriase de fetele din primul rând, studiindu-le cu privirea lui ageră și căutându-le pe cele mai bune pentru sămânța lui. El avea nevoie de femei puternice, frumoase și inteligente, pentru ai naște cât mai mulți fii puternici, sănătoși și deștepți. După acest criteriu le alegea, excluzând mereu pe cele mai micuțe de statură, fiindcă el le considera prea slabe pentru ai face lui față. Oprindu-se în fața unei fete roșcate, îi apucase bărbia cu două degete, ridicându-i-o, iar ea se supusese imediat și îl privise, fără să-l provoace. Ochii ei verzi, iar părul ei roșu ca focul, îi atrăsese atenția bărbatului, alegând-o imediat, făcându-i, parcă, în ciudă Generalului, deoarece și el ochise. Cu un zâmbet satisfăcut în colțul gurii, o părăsise pe roșcată și se apropriase de al doilea rând, ochind numaidecât o blondă cu ochi albaștri, apoi se întorsese și le făcuse semn din mână oamenilor lui să le ia pe cele două fete.

- Doar două? Mirat, Generalul se apropriase de el. Eh. Dar ce-mi pasă? E mai bine pentru mine, am de unde alege, continuase, privind cu lăcomie fetele sclave ce urmau să treacă prin patul lui.

Comandantul nu se mai întorsese, doar privise cu coada ochiului, aruncând, așa, un ochi și pe rândul trei. Foarte rar alegea de pe acel rând, pentru că, de obicei, nu avea ce să aleagă. Fetele de pe rândul trei erau ultimele, fiind cele mai slabe. Dar, ceva se întâmplase și pentru prima dată, privirea lui se oprise asupra copilei ce-și ascunsese privirea. Era brunetă, micuță și prea fragilă pentru el. Și, totuși, nu-și putea lua privirea de la ea.

- Nu am mai văzut-o printre sclavii de ieri, vocea lui groasă atrăsese atenția rivalului său.

Încruntat, Anson căutase cu privirea fata ce-i captivase atenția Comandantului, iar când o găsise, Generalul își ridicase o sprânceană curios.

- Fata brunetă din colț? Cea mică? Întrebase, iar Comandantul aprobase din cap. Nu, nu a fost printre sclavii de ieri. Probabil, a fost adusă azi, își întorsese privirea. De ce? Te interesează?

- Da, răspunsese el sec.

Neluându-și ochii de la ea, se întorsese pe călcâi, iar fără să mai spună nimic, se apropriase de micuța Zeiță. Fermecat, se aplecase, apucându-i cu blândețe bărbia și i-o ridicase, dorind să-i privească chipul, doar că ea în loc să-l privească pe el, privise în altă parte. Strângându-i puțin bărbia, o forțase să-l privească, iar când ochișorii ei căprui îi întâlnise pe ai lui, Araios simțise cum Zeii opriseră timpul în loc.

- Nu, șoptise sugrumat, oferindu-i bărbatului ocazia să-i audă pentru prima dată glasul dulce.

Mica Zeiță avea buzele rozalii, obrăjorii murdari de pământ și umezi din cauza lacrimilor ce i se înnodaseră sub bărbie. Purta o rochie albă, murdară de noroi și ruptă în părți, însă asta nu-l oprea s-o privească. Pur și simplu, ființa micuță din fața lui îl fascinase, ochișorii ei scăldați în lacrimi îl intrigau. O dorea, asta era clar.

- Nu ce? Întrebase, dându-i o șuviță de păr după ureche.

Întredeschizându-și buzele, vrând să spună ceva, ea oftase printre suspine, apoi își întorsese privirea, privind în jurul lor. Asigurându-se că nimeni nu-i privește, își întorsese privirea și îl privise pe el.