Pe urmele unui suflet rătăcit

Capitolul 3

          Dimineața începu cu un mesaj de la Grace, plin de scuze amestecate cu panică și cuvinte care nu păreau să aibă nicio coerență. Se pare că, după ce m-am strecurat de la petrecere, Grace fusese suficient de îngrijorată de absența mea încât să-l contacteze pe Cole. Minunat! După ce el aflase adevărul, nu doar că mi-a ținut un discurs interminabil despre cum „nu înțeleg riscurile și cum îmi pun singură viața în pericol," dar acum aveam și o „pedeapsă" — una care, evident, urma să mă țină departe de distracțiile de tipul petrecerilor „până când el va fi sigur că îmi pot controla prioritățile."

Stăteam în cameră, simțindu-mă ca o adolescentă pusă la colț, și m-am întrebat cum de Grace a fost atât de panicată încât să-i dea mesaj tocmai lui Cole. Simțeam cum mă înfurie și mai mult situația, pentru că toate astea mi se păreau exagerate.

Nu pot să cred, mi-am spus în gând, enervată, în timp ce mă plimbam prin încăpere. De parcă n-am fi la facultate, ci într-o tabără de vară cu reguli stricte.

          Cole își păstra o față serioasă de fiecare dată când mă vedea, ca și cum pedeapsa lui era ceva absolut rațional. Refuzase să discute orice detaliu, rezumându-se la fraza: „O să mă asigur că îți îndrepți atenția spre lucruri care chiar contează."

          Îmi venea să explodez. Această așa-zisă „lecție de maturitate" mi se părea ridicolă și, în loc să mă facă să mă simt mai responsabilă, reușise doar să-mi crească frustrarea.

          Și de parcă nu ar fi fost suficient, fratele meu mă obligase să merg la meciul lui din seara aceea. Universitatea din Denver juca împotriva celor de la Universitatea din Pittsburgh, un meci important, după cum spunea el, și nu aveam de ales decât să fiu acolo, în tribune, chiar dacă ultimul lucru pe care îl voiam era să-i susțin echipa.

— Trebuie să vii, Tessa, îmi spusese el, pe un ton care nu lăsa loc de interpretări. După isprava de aseară, măcar atât îmi poți oferi în schimb.

Fusese insuportabil. Nu îmi lăsase nicio portiță de scăpare, iar în fața privirii lui dezaprobatoare, am cedat.

Dar dacă tot eram obligată să îndur seara asta la meci, m-am gândit că n-aveam de ce să sufer singură. Așadar, am luat-o și pe Grace cu mine, considerând că era absolut corect ca măcar să împărțim chinul, având în vedere că ea era, în mare parte, motivul pentru care mă aflam acolo.

          — Serios, Tessa? Deci asta e răzbunarea ta? Să stăm amândouă la un meci de hochei pe care n-avem nicio tragere de inimă să-l vedem? spuse Grace, aruncându-mi o privire semi-amuzată, semi-disperată.

          — În primul rând, nu e răzbunare. E dreptate, Grace. Dacă tot te-ai panicat și ai decis să-i scrii lui Cole aseară, acum vei sta aici cu mine până la final, am zis, zâmbind în timp ce-i aruncam o privire jucăușă.

          Ea oftă, dar mi-a prins brațul, trăgându-mă după ea până la locurile noastre.

          — Bine, bine, ai dreptate. Îmi asum. Dar să știi că îmi datorezi un cappuccino pentru asta, a spus ea, dând din cap către patinoar.

         Ne-am așezat pe scaune, în tribunele zgomotoase, înconjurate de studenți îmbrăcați în culorile roșii ale universității și plini de energie. Atmosfera devenea tot mai animată, iar în curând echipele și-au făcut intrarea pe gheață. Grace, deși încerca să pară plictisită, se lăsase încet-încet prinsă de energie, chicotind la comentariile pe care le făceam despre echipe și încercând să ghicească care jucători arătau a „băieți buni" și care a „tipi de belea."