Pe urmele unui suflet rătăcit

Capitolul 4

         După meci, Cole veni direct spre mine, cu o expresie serioasă pe față, dar în același timp plin de entuziasmul victoriei. Până să apuc să-l felicit, își trecu mâna prin păr și îmi spuse, fără nicio introducere:

         — Echipa vine la noi acasă diseară. Vom sărbători victoria.

         Am ridicat din sprânceană, ușor surprinsă. Mă așteptam să facă o petrecere, dar nu chiar în apartamentul nostru. Totuși, înainte să pot spune ceva, el continuă, tonul lui devenind mai aspru.

          — Și ar fi mai bine să stai în camera ta. N-aș vrea să te amesteci cu băieții din echipă. Doar stai deoparte.

          Am simțit cum mă irit, dar am încercat să păstrez un ton calm, chiar dacă fiecare cuvânt îmi venea mai greu de spus.

          — Poate ar fi mai bine să merg la Grace, am sugerat, încercând să-i ofer o soluție care să ne mulțumească pe amândoi. Nu o să stau în calea nimănui acolo.

         — Nu, Cole răspunse scurt, cu o fermitate care nu lăsa loc de negociere. Vreau să știu că ești aici, unde te pot supraveghea.

         Mă uitam la el, nedumerită și frustrată.

         — Să mă supraveghezi? Serios, Cole? Nu sunt un copil mic pe care trebuie să-l ții sub observație, am replicat, simțind cum îmi crește iritarea.

         El își încrucișă brațele, privindu-mă fix.

         — Nu e vorba de asta, Tessa. E vorba de siguranța ta. Nu vreau să te expui la nicio situație neplăcută cu băieții din echipă. Nu toți sunt... bine intenționați, încercă el să-și explice punctul de vedere, deși tonul lui era încă ferm.

          M-am simțit în colț, ca și cum deciziile mele erau complet scoase din ecuație. Era clar că, indiferent de argumentele mele, Cole era hotărât să-mi limiteze libertatea în acea seară.

          — Bine, am zis în cele din urmă, cu un oftat de resemnare. Voi rămâne în camera mea. Dar nu înseamnă că sunt de acord cu decizia ta.

          Am întors spatele și l-am lăsat baltă pe Cole, cu ochii încețoșați de lacrimi, simțindu-mă complet neputincioasă și frustrată. Mă tratase ca pe o fetiță care nu știe ce face, iar controlul lui mă sufoca. Îmi strângeam brațele în jurul corpului, încercând să-mi păstrez calmul în timp ce mă îndreptam spre ieșire, dar totul în mine era un amestec de furie și tristețe.

Sala se golise deja, majoritatea oamenilor plecaseră, așa că mă simțeam oarecum invizibilă în marea de scaune goale. Eram atât de absorbită în propriile gânduri, încât nici nu l-am observat pe Hunter când s-a apropiat. Într-o clipă, simțisem doar o mână fermă apucându-mi încheietura.

          — Hei, ești bine? întrebă el, tonul lui părând nedumerit și puțin alarmat.

          M-am oprit brusc, surprinsă de contact, și am ridicat privirea. Hunter mă privea cu o îngrijorare autentică în ochi, iar tonul lui cald era atât de diferit de atitudinea ironică și provocatoare cu care mă obișnuisem din partea lui. Era încă îmbrăcat în echipamentul de hochei, cu părul ciufulit și obrajii roșii de oboseală, semnele clare ale unui meci intens. Privirea lui mă studia atent, iar îngrijorarea din ochii săi părea sinceră, complet diferită de tonul lui obișnuit, plin de ironie. Mâna lui încă îmi ținea ferm încheietura, iar eu simțeam cum inima îmi bătea și mai tare.

         — Hunter... ar trebui să plec. O să ne vadă Cole, am zis încet, încercând să mă eliberez, dar el își strânse ușor degetele, refuzând să-mi dea drumul.