Greșeala mea răsucită

Capitolul 3 Amelia

După câteva minute, mama a parcat în fața școlii mele și a claxonat, scoțându-mă din transa și amintirile dureroase. Am urcat în mașină și, fără să înțeleg de ce, am început să plâng. Lacrimile curgeau fără oprire, ca și cum aș fi fost un copil care căuta atenție. Uram acel sentiment, dar nu mă puteam opri, conștientă că tata nu mai era acolo să mă vadă crescând. Mă durea inima îngrozitor.
-Ești bine, draga mea? mă întrebă mama, luându-mi mâna în a ei. Pentru prima dată, nu am încercat să mi-o retrag.
-Nu, Diana, nu sunt bine.
Singurul părinte care mă iubise cu adevărat nu mai era, iar asta mă sfâșia. Și ce era mai rău, aveam doar 12 ani când am aflat și nu într-un mod plăcut. Ziua aceea va rămâne întotdeauna în mintea mea. Nu voiam să vorbesc cu mama despre cât de mult mă afectase moartea tatălui meu, așa că mi-am întors privirea spre geam, urmărind casele înalte și frumoase ce treceau pe lângă noi.
Mama încerca să pară calmă, dar știam că era doar o mască. Fusese mereu distantă și rece. Poate că de aceea nu ne înțelegeam niciodată prea bine. Tata era cel care aducea lumină în viața mea, iar acum, fără el, totul părea gri și lipsit de speranță.
-Trebuie să fim puternici, spuse ea. Dar cuvintele ei sunau goale. Nu simțeam nicio căldură în tonul ei, de parcă rostea un text învățat pe de rost, fără să înțeleagă adevăratul său sens.
Am oftat și mi-am întors din nou privirea spre fereastră, dorindu-mi să fiu oriunde altundeva. Casele frumoase păreau să îmi șoptească povești despre familii fericite povești care nu mai erau ale mele. Mă întrebam cum de tata, atât de cald și iubitor, se îndrăgostise vreodată de cineva atât de rece.
Gândul acesta mă făcea să mă simt vinovată, dar nu îl puteam alunga. În adâncul sufletului, știam că fără tata, legătura mea cu mama nu va mai fi niciodată la fel. Și nu eram sigură dacă asta mă întrista sau mă ușura.
Seara se lăsa încet, iar eu am realizat că, deși mă simțeam singură, mama era tot ce mai aveam. Dar în loc să simt vreun confort de la prezența ei, mă simțeam mai pierdută ca niciodată. Luminile străzii începuseră să pâlpâie, și în acele momente mi-am promis că într-o zi voi găsi o cale să îmi construiesc propria lumină una care nu depindea de nimeni altcineva.
Când am ajuns acasă, mama s-a dus în biroul tatălui, iar eu m-am retras în camera mea. Câteva minute mai târziu, am auzit o bătaie ușoară la ușă. Diana a intrat și m-a întrebat dacă poate veni.
-Desigur, am dat din cap, fără să spun nimic.
- Scuze că te deranjez, dar am ceva pentru tine, spuse ea, cu o undă de tristețe și bucurie în glas.
-Ce vrei să-mi dai?" am întrebat, deși nu aveam chef să vorbesc.
-Draga mea, tatăl tău ți-a lăsat ceva înainte de accident, spuse ea, întinzându-mi o scrisoare și o cutie mică. Le-am luat din mâinile ei și i-am cerut să mă lase singură.
Am deschis cutia, care era frumos împachetată cu o panglică roșie. Înăuntru am găsit un mic cadou ce mi-a provocat lacrimi amestecate de bucurie și durere. După ce m-am mai liniștit, am desfăcut plicul și am început să citesc cu voce tare scrisoarea de la tata.
Draga mea Amelia,
Dacă citești această scrisoare, înseamnă că nu mai sunt alături de tine, iar gândul acesta îmi frânge inima în moduri pe care nu le pot descrie. Aș vrea să fiu acolo să te consolez, să te țin în brațe și să te ghidez prin aceste momente dificile. Dar, cum nu pot face asta, sper ca aceste cuvinte să poarte dragostea mea către tine și să îți ofere puțin confort.
Amelia, ai fost întotdeauna cea mai mare bucurie a mea și cea mai mândră realizare a vieții mele. Din momentul în care ai venit pe lume, ai adus lumină și iubire în viața mea. Să te privesc crescând și devenind femeia puternică, compasivă și inteligentă care ești astăzi a fost cel mai mare privilegiu al vieții mele. Sunt incredibil de mândru de tine.
După cum știi, compania noastră a fost o parte semnificativă din viața familiei noastre. Este o moștenire construită nu doar de mine, ci și de generațiile dinaintea noastră. A fost un loc al viselor, al muncii grele și al amintirilor de neuitat. Întotdeauna am văzut în tine aceeași scânteie și pasiune care m-au inspirat să construiesc și să îngrijesc afacerea noastră. Ai o viziune unică și o inimă plină de empatie, calități care te fac persoana perfectă pentru a prelua conducerea.
Îți las compania nu ca pe o povară, ci ca pe un testament al încrederii mele în tine. Știu că vei conduce cu aceeași integritate, dăruire și iubire pe care le aduci în tot ceea ce faci. Vor fi provocări, momente de îndoială și clipe în care povara va părea prea grea. În acele momente, amintește-ți că sunt cu tine în spirit, încurajându-te și crezând în tine din toată inima.
Ai grijă de familia noastră, de angajații noștri și de moștenirea noastră. Înconjoară-te de oameni care te susțin și împărtășesc viziunea ta. Nu te teme să te sprijini pe ei, pentru că vor fi cei mai mari aliați ai tăi.
Mai presus de toate, Amelia, vreau să fii fericită. Urmează-ți visele și pasiunile, oricare ar fi ele. Compania este a ta, dar la fel și viitorul tău. Fă-l unul frumos, plin de iubire, bucurie și scop.
Probabil că ai observat deja mica cutie care a venit cu această scrisoare. Înăuntru vei găsi o cheie de mașină. Este pentru un Ferrari negru, un cadou pentru ziua ta de naștere de 17ani. Mi-aș fi dorit să îți văd expresia de pe față când ai citit asta. Această mașină nu este doar un cadou, ci un simbol al libertății, aventurii și al călătoriei uimitoare care te așteaptă. Sper să îți aducă la fel de multă bucurie pe cât mi-ai adus tu mie.
Te-am iubit din momentul în care te-am văzut, și această iubire va dăinui dincolo de timp și spațiu. Sunt întotdeauna cu tine, draga mea Amelia.
Cu toată dragostea,
Tata

Nu mă puteam opri din plâns. Mi-am amintit de ultima mea zi de naștere, când am împlinit 16 ani. Diana și Silvia au făcut tot posibilul să mă facă fericită de ziua mea, și de atunci mi-am promis că nu voi mai sărbători niciodată ziua mea de naștere - era prea dureros fără tata.
Ziua mea de naștere este pe 14 decembrie. Acum este 30 noiembrie, și panică pe care o simt este greu de descris. Tata nu a murit chiar de ziua mea, dar a murit la scurt timp după, iar asta mă îngrijorează pe măsură ce ziua se apropie.
Era 9:30 PM când m-am uitat la telefon și am decis să fac un duș și să mă culc. În timp ce adormeam, ținând scrisoarea tatălui meu în brațe, lumea din jurul meu s-a estompat într-o ceață foarte întunecată. În acea noapte, am avut cel mai rău coșmar.
Întunericul mă învăluia ca o mantie sufocantă, și mă regăseam terifiată în aleea întunecată unde s-a întâmplat totul. Cărămizile reci îmi apăsau spatele, trimițând fiori prin șira spinării în timp ce retrăiam acea noapte îngrozitoare.
L-am văzut pe tata, mergând înaintea mea cu pașii lui încrezători obișnuiți, silueta lui conturată de luminile îndepărtate ale străzii care pâlpâiau amenințător. Deodată, din umbre, au apărut figuri, fețele lor ascunse de întuneric și răutate. Inima îmi bătea nebunește în piept, în timp ce priveam neputincioasă, incapabilă să țip sau să mă mișc.
Scena s-a desfășurat în mod dureros de lent. Șoapte ascuțite tăiau aerul ca niște lame de gheață, urmate de o sclipire bruscă de metal care prindea lumina. A urmat o luptă scurtă, violentă un conflict disperat de voințe și forțe și apoi un singur foc de armă, înăbușit, a răsunat în noapte
Timpul părea să înghețe în momentul în care tata s-a prăbușit la pământ, viața lui fiind stinsă într-o clipă. Voiam să alerg la el, să strig după ajutor, dar eram paralizată de frică și șoc. Figurile s-au topit înapoi în întuneric, lăsând în urmă doar ecoul îngrozitor al crimei lor.