Greșeala mea răsucită

Capitolul 5 Amelia

Când am ajuns la poarta casei, i-am mulțumit lui Diego și am intrat în grădina care îmi amintea de tata. Am mers prin grădină încet, frunzele arămii și ruginii foșnindu-mi sub pași. Aerul răcoros mirosea a pământ ud și a toamnă, iar vântul ușor ridica din când în
Câteva minute mai târziu, am intrat în casă și m-am când frunze uscate, lăsându-le să danseze prin aer. M-am apropiat de vechiul leagăn din lemn, acela pe care tata mă împingea de fiecare dată când veneam în grădină. Era tot acolo, prins de ramurile groase ale stejarului bătrân. Frânghiile, deși ușor uzate de trecerea anilor, păreau să reziste încă.
Am atins leagănul cu mâna și, pentru o clipă, am simțit ca și cum tata era acolo, împingându-mă încet, râzând și spunându-mi să privesc cerul. Îmi amintesc cum mă legăna, făcându-mă să zbor printre crengile copacilor, iar râsul meu se amesteca cu fosnetul frunzelor.

Am închis ochii și parcă simțeam din nou mâinile lui puternice și blânde, protejându-mă în fiecare moment.

Câteva minute mai târziu, am intrat în casă și m-am dus direct în camera mea. De îndată ce am ajuns în cameră, m-am dus la baie ca să mă spăl pe dinți și să-mi fac rutina de îngrijire a feței. După aceea, m-am dus la comodă și m-am schimbat în pijamaua mea preferată, cu pantaloni negri și o cămașă albă. Apoi m-am băgat în pat, adormind repede sub pătură, confortabilă.
Visul din nopțile trecute a revenit să mă bântuie, ca o fantomă care planează asupra propriului cadavru. Îmi amintesc viu că, în vis, tata a fost împușcat în fața mea. M-am trezit dintr-o stare de leșin în mijlocul străzii și puteam distinge vag siluetele care înfățișau scena crimei tatălui meu, înainte de a-l duce într-o alee întunecată pentru a ascunde corpul. Am alergat după figurile în pelerine pe alee, strigând
Dați-l înapoi.

Unul dintre ei s-a întors încet, mișcările sale distorsionate, ca și cum trupul său se desfăcea și se reconfigura la fiecare pas, sub greutatea unei mantii negre care nu doar absorbea lumina, ci părea să absoarbă și realitatea însăși. Încăperea se schimba în jurul meu, pereții păreau să se îndoaie, să se întindă, apoi să se apropie, ca un monstru care așteaptă să mă prindă în capcană. Simțeam cum respirația mea devenea din ce în ce mai neregulată, iar sunetele din jur păreau să se dizolve într-o tăcere care mă apăsa ca o forță nevăzută.

Într-o secundă, cu o viteză imposibilă, creatura a traversat distanța dintre noi și s-a oprit la doar un centimetru de fața mea. Era atât de aproape încât i-am simțit respirația - dar nu era rece, ci arsă, ca un vânt care aducea cu sine doar durere. Mantia sa fremăta în jurul meu, înfășurându-mă ca un cocon. Apoi, fără să îmi lase vreo clipă să mă feresc, s-a aplecat spre urechea mea și mi-a șoptit, vocea sa un ecou dintr-o groapă fără fund:

- Nu poți scăpa de aici, Amelia.

Cuvintele acelea îmi străpungeau sufletul, dar ceva din vocea lui s-a schimbat. Am tresărit, recunoscând un ton familiar, dar mintea mea refuza să accepte ce auzea. Am încercat să mă întorc, dar ceva mai puternic decât aerul mă ținea prizonieră. Cu inima în gât, am coborât privirea spre faldurile mantiei, unde întunericul se răsucea ca un abis viu, gata să mă înghită.

Apoi, ca o explozie care a spulberat tot ce era logic, creatura și-a smuls mantia de pe cap. Am înghețat.
Sub mantia întunecată, stătea cel mai bun prieten al meu.
Ochii săi erau goi, lipsiți de orice urmă de viață, dar îl recunoșteam fără îndoială. Era acolo, de parcă toată realitatea se prăbușise într-o glumă crudă. Gura i se mișca, dar nu ieșea niciun sunet. Tot ce auzeam era vântul tăios, care părea să mă lovească din toate direcțiile. Totul părea atât de real, dar, în același timp, ceva era profund greșit. Mă forțam să înțeleg, dar nu putea fi el. Nu putea fi posibil.
Am deschis gura să strig, dar n-am apucat să scot un sunet. Vântul s-a transformat într-o furtună violentă, aruncându-mă înapoi, iar înainte să pot procesa ce se întâmpla, am deschis ochii brusc.
M-am trezit.
Eram în patul meu, cu inima bubuindu-mi în piept, transpirată și confuză. M-am așezat pe pat, încercând să mă calmez și să revin la realitate. Mi-am întins mâna să-mi iau telefonul de pe noptieră.
Când am aprins ecranul telefonului, era ora cinci dimineața.

După câteva minute de liniștire, m-am ridicat încet din pat și am pornit spre baie. Fiecare pas pe gresia rece, dar surprinzător de plăcută, îmi trimitea un fior ușor pe șira spinării.
Ajunsă în baie, am dat drumul la robinet, lăsând apa să umple cada încet. Am turnat puțin gel de duș, urmărind cum spuma începea să se ridice la suprafața apei. Am testat temperatura cu mâna și, când apa a ajuns la căldura perfectă, am închis ușa pentru a mă izola complet de restul casei. M-am dezbrăcat de pijamale, lăsându-mi pielea să respire în aerul cald și parfumat.
Am intrat în apa caldă, lăsând-o să-mi spele transpirația rămasă de la visul care îmi tulburase noaptea. M-am lăsat pe spate, permițând apei să mă învăluie ca o plapumă moale și protectoare. Am închis ochii, încercând să-mi destind mușchii încordați după coșmarul acela lipsit de sens. Dar frica nu dispărea, parcă agățată de mine ca o umbră. Am inspirat adânc și, fără să mai stau pe gânduri, m-am scufundat complet sub apă. Liniștea bruscă îmi umplu urechile, izolându-mă complet de lumea din jur.
Deodată, un flashback din copilărie m-a lovit. Aveam sapte ani, era o zi de vară, și eram în grădină. Îmi revenea în minte cu o claritate uimitoare. Văzusem un fluture mov dansând deasupra florilor și l-am strigat pe tata cu încântarea nevinovată a unui copil.
-Tati, tati, uite! Un fluture!
Tata s-a apropiat de mine, s-a aplecat și a zâmbit.
-Vezi, Fluturașule, fluturii sunt speciali, mi-a spus cu vocea lui blândă.
-Știi de ce? Pentru că, la fel ca tine, sunt fragili și frumoși. Dar fluturii aparțin vântului, la fel cum tu aparții lumii, micuțul meu Fluturaș Apoi, mi-a atins nasul ușor cu degetul, un gest care mă făcea mereu să zâmbesc.
-Fluturaș, îmi spunea el, iar de fiecare dată când o făcea, mă simțeam protejată și iubită. Numele acela avea o magie pe care doar el o înțelegea era o promisiune tăcută că, indiferent de ce va veni, voi fi mereu specială pentru el.
Am deschis ochii sub apă, simțindu-mi lacrimile amestecându-se cu căldura apei care mă înconjura. Amintirile despre tata m-au invadat pe neașteptate. Vocea lui răsuna în mintea mea, „Fluturaș," de parcă timpul nu trecuse și el era încă acolo, cu mine. În acel moment, am simțit cât de mult îmi lipsea.
Am simțit cum corpul meu a țâșnit brusc la suprafață, aproape ca și cum nu aș mai fi putut respira; amintirea aceea era la fel de vindecătoare pe cât era de traumatică, lăsându-mă dezorientată, încă în negarea pierderii lui, punându-mi la îndoială propriile credințe. Amintirea tatălui meu, împreună cu apa băii care devenea tot mai rece, m-a lăsat paralizată în gânduri pentru câteva minute.
Deodată, am auzit un sunet puternic din afara băii, care m-a scos brusc din transă. M-am ridicat rapid din cadă, m-am uscat și mi-am pus halatul, apoi am fugit să opresc alarma.
Stăteam pe pat, oprind alarma, când am auzit un zgomot puternic de geam spart și am văzut o piatră rostogolindu-se pe podeaua camerei.