Pe urmele unui suflet rătăcit

Capitolul 6

          M-am forțat să-mi păstrez calmul, deși îmi venea să izbucnesc într-o predică mentală la adresa lui Cole. Serios, fratele meu încă nu își făcuse timp să lămurească lucrurile cu echipa? Trebuia să fie o strategie deliberată de a mă ține „ascunsă" cât mai mult timp.

          Mă gândisem pentru o secundă să clarific lucrurile și să-i spun direct lui Terry că sunt sora lui Cole, dar m-am oprit. Dacă fratele meu încă nu se deranjase să le spună colegilor adevărul, atunci poate că asta putea fi folosit în avantajul meu. Oportunitatea era prea bună ca să o ratez.

          Am zâmbit larg, de parcă observația lui Terry mă amuza nespus.

          — Fata lui Cole, deci? am spus, sprijinindu-mi cotul pe marginea mesei și privindu-l pe Terry cu un aer jucăuș. Și ce presupune exact titlul ăsta?

          Terry râse, complet relaxat, fără să-și dea seama că tocmai căzuse în plasa mea.

          — Oh, știi tu. Fata care nu are voie să stea prin preajma echipei, fata pe care Cole o păzește mai ceva ca pe trofeul ligii. Practic o legendă urbană pentru noi, dar uite că e reală.

          Grace chicoti lângă mine, iar eu îmi mi-am ascuns un zâmbet. Legendă urbană. Perfect. Asta însemna că băieții știau de mine, dar doar atât cât îi lăsase Cole să afle. Puteam folosi asta.

          — Interesant, am spus, lăsându-mi vocea să pară mai intrigată decât eram. Și ce zice Cole despre mine? Presupun că n-a vorbit de bine, nu?

          Terry râse din nou, ridicând din umeri.

          — Cole nu prea zice multe, doar că suntem avertizați să ne ținem departe de tine. Dar cred că avertismentele fac lucrurile și mai interesante, nu crezi?

          Am înclinat capul, ca și cum mă gândeam la ce spusese, dar de fapt procesam rapid cum să întorc conversația în favoarea noastră. Dacă Terry credea că eram doar „fata lui Cole", atunci avea să fie mai deschis în fața mea. Nu trebuia să știe încă adevărul. Cu cât știa mai puțin, cu atât mai bine pentru reportaj.

          — Așadar, sunt genul de subiect interzis, am spus, prefăcându-mă afectată. Foarte bine. Poate chiar o să-mi placă rolul ăsta.

          Grace își mușcă buza, încercând să-și ascundă râsul. M-am sprijinit mai bine în scaun, gata să profit de confuzia strategică pe care Cole o lăsase în urmă.

— Oricum, Terry, ai timp să mai stăm de vorbă? am întrebat, încercând să par cât mai casual. Nu mă refer la antrenamente sau meciuri. Mă gândeam mai mult la atmosfera din echipă, cum vă înțelegeți voi între voi.

Șatenul ridică din sprânceană, vizibil amuzat, și își sprijini bărbia în palmă.

— Atmosfera din echipă? Asta sună aproape oficial. Cole te-a pus să mă verifici sau ești doar curioasă?

Am râs, încercând să-mi păstrez calmul, deși simțeam privirea lui Grace fixată pe mine, distrându-se de pe margine.

— Nici una, nici alta, am spus. Dar să zicem că am fost mereu curioasă cum e să faci parte dintr-o echipă atât de... competitivă. Se vorbește mult despre voi prin campus, știi?

Terry zâmbi larg, lăsându-se pe spate în scaun.

— Oh, da, se vorbește. Dar să nu-ți imaginezi că e doar distracție și glorie. Uneori, suntem ca o familie disfuncțională. Ne certăm, ne împingem limitele, dar cumva, în ziua meciului, toate astea dispar. Pe gheață suntem doar... o echipă.