Pe urmele unui suflet rătăcit

Capitolul 7

Hunter se aplecă ușor spre mine, iar înainte să-mi dau seama ce face, mi-a prins ușor cotul și m-a tras într-un colț mai liniștit al încăperii. Privirea lui albastră avea o intensitate care mă făcea să-mi țin respirația pentru o clipă. Muzica devenea un zumzet în fundal, iar eu eram brusc conștientă că eram doar noi doi, departe de mulțimea agitată.

— Ce naiba faci cu Terry? întrebă el direct, fără să-și ia ochii de la mine.

Am clipit, surprinsă de întrebarea lui. Tonul lui era o combinație între curiozitate și ceva ce părea ușor protectiv, deși nu reușeam să înțeleg de ce.

— Ce fac cu Terry? am repetat, ridicând o sprânceană. Poate ar trebui să reformulezi întrebarea.

Hunter își trecu mâna prin păr, vizibil exasperat.

— Nu încerca să te joci cu mine, Cenușăreaso. Terry nu e genul care să atragă atenția fetelor, iar tu pari prea... să zicem, complicată pentru stilul lui. Deci, ce se întâmplă?

M-am sprijinit de perete, încrucișându-mi brațele. Nu eram sigură ce mă enerva mai tare — faptul că Hunter mă judeca fără să știe detalii sau faptul că, în mod evident, credea că știa mai bine decât mine.

— Poate că îmi place compania lui Terry, am spus, păstrând un ton calm. E simpatic, relaxat, și, spre deosebire de unii oameni, nu simte nevoia să-și bage nasul în treburile altora.

Hunter râse scurt, dar fără umor.

— Serios? Nu ți-aș recomanda să te apropii prea tare. Terry e băiat bun, dar... nu e pregătit pentru ceva complicat. Și, sincer, nu cred că te interesează cu adevărat.

Am strâns din dinți, încercând să-mi păstrez calmul. Replica lui îmi dădea senzația că mă analiza ca pe un puzzle pe care voia să-l rezolve.

— Și dacă te înșeli? Dacă vreau doar să-mi fac prieteni, să mă distrez și să evit tot haosul pe care îl provoci tu? am spus, privindu-l direct.

Hunter își înclină capul ușor, iar colțul gurii i se ridică într-un zâmbet provocator.

— Știi ce, Tessa? Îmi place cum încerci să te joci departe de foc, dar te avertizez: dacă te bagi prea adânc în lumea asta, o să te arzi. Iar Terry... nu e singura problemă de care trebuie să te ferești.

Am rămas tăcută pentru o clipă, încercând să-mi dau seama ce voia să spună. Privirea lui intensă părea să mă țintuiască, iar cuvintele lui aveau un subton care mă făcea să mă întreb dacă vorbea doar despre Terry sau despre el însuși.

— Mulțumesc pentru sfat, dar sunt destul de mare ca să-mi dau seama singură, i-am spus în cele din urmă, ridicând din bărbie. Poate ar trebui să te concentrezi pe petrecere și să mă lași pe mine să-mi trăiesc viața.

Hunter râse încet, apoi făcu un pas înapoi, ridicând mâinile într-un gest de capitulare.

— Cum zici tu, Cenușăreaso. Dar nu spune că nu te-am avertizat.

Hunter și cu mine ne-am întors la grup fără să mai schimbăm alte replici. Am simțit cum privirea lui rămăsese pe mine pentru câteva momente înainte să se îndrepte spre ceilalți. Eu, în schimb, eram hotărâtă să-mi recapăt calmul. Nu puteam să las orice mică provocare să-mi consume atenția, mai ales nu de la Hunter Anderson.

Connor și Eric stăteau la masă, râzând zgomotos la o glumă pe care numai ei o înțelegeau. Connor era tipul clasic de sportiv prietenos, cu o construcție solidă și părul blond perfect aranjat. Zâmbetul lui era larg și sincer, iar privirea albastră trăda o personalitate deschisă și prietenoasă. Avea un aer de „băiat de treabă", genul care probabil ajuta oamenii să-și care cumpărăturile doar pentru că putea. De altfel, părea genul care era mereu mediatorul grupului, cel care rezolva conflictele înainte să devină probleme.