Petale de răzbunare

Capitolul cinci

Lysander

M-am așezat pe o ladă veche, cu marginea tăioasă a lemnului săpată în hainele mele, dar disconfortul era o simplă notă de fundal față de tot ce aveam de gând să fac. Hala în care ne aflam părea desprinsă dintr-un coșmar industrial. Pereții erau corodați de timp și nepăsare, iar ecourile îndepărtate ale picăturilor de apă, probabil de la o conductă spartă, creau o atmosferă apăsătoare. Acoperișul de tablă veche vibra ușor în bătaia vântului, iar liniștea din jur era de-a dreptul grea. O fereastră crăpată, la etajul doi, lasă să pătrundă o rază firavă de lumină lunară, dând locului un aer spectral.

Hala era la marginea orașului, departe de orice privire curioasă. Locul ideal. Șirurile de lăzi vechi, pline de cine știe ce, și podeaua din ciment îmi ofereau un fundal perfect pentru ce urma să fac. Nicio ieșire rapidă, nimeni care să-l audă pe Alex țipând, chiar dacă ar fi încercat.

Îl priveam cum încerca să-și recapete cunoștințele, ochii lui se roteau necontrolat în cap, în timp ce încerca să-și dea seama unde este. Căderea de mai devreme, când l-am trântit la pământ, îi lăsase o dâră de sânge uscat pe tâmplă. Își freca încheieturile, legate de un scaun rigid care scârțâia la fiecare mișcare. Picioarele îi erau legate cu o sfoară groasă, care tăia adânc în carne de fiecare dată când încerca să se miște. Rânjeam. Își revenea încet dar era evident că totul era încă în ceață pentru el.

– Te-ai trezit în sfârșit, vocea mea răsuna în aerul închis al halei, făcându-l să se oprească din zbaterile inutile.

– Cine dracu ești tu? Mă întreabă încordându-și mușchii. Îmi place să-l văd așa. Să-l văd cum încearcă să pară puternic. Să-și păstreze controlul, deși știe că-l pierde cu fiecare secundă.

– Nu contează cine sunt eu, răspund calm, ridicându-mă de pe ladă și apropiindu-mă de el. Ce contează este că tu ți-ai ales persoana greșită de care să profiți.

Ochii lui mă fixează, dar în spatele bravadei e clară îndoiala. Își mișcă capul, încercând să vadă ce alte ieșiri ar putea avea. Nu sunt multe.

Așadar, ai vrut să te distrezi cu Jennifer, continui, cu un zâmbet ușor, de parcă întreaga situație ar fi doar un joc. Și ce ți-ai spus? Că ești suficient de deștept încât să scapi nepedepsit?

Alex nu a spus nimic. Doar m-a privit. O ură mută ardea în ochii lui.

– Vrei să fi tare, nu-i așa?

Îl văd cum strânge pumnii legați, dar încă nu-mi răspunde. Bravo lui pentru încercarea patetică de a părea neînfricat. Încep să râd ironic și mă îndrept spre masa pe care se află câteva obiecte. Aleg un cuțit subțire, dar suficient de ascuțit încât să simtă fiecare tăietură. Mă întorc la el, iar ochii lui îl trădează pentru o clipă. Știe ce urmează.

– Ce zici, Alex? Întreb în timp ce ridic cuțitul. Ești dispus să plătești pentru greșelile tale?

– Nu mă impresionezi cu vrăjeala ta ieftină, scuipă el, cu o voce care încearcă să pară calmă, dar care e trădată de tremurul abia sesizabil din gât. Nu mă sperii. O să mă întorc și o să-ți bag cuțitul ăla direct în piept, să vezi atunci distracție.

Zâmbesc larg.

– Chiar așa? Atunci să vedem cine o să-l simtă primul.

Cu un gest brusc, îi înfig lama în picior, iar urletul de durere îi scapă înainte ca el să-l poată controla. Trage de funii, mușcă din buze, dar nu poate opri durerea ce-i pulsează prin trup. Încercarea lui de a rămâne puternic începe să se destrame.