Ziua aceea de noiembrie a fost mai rece decât toate celelalte. Nu doar pentru că iarna bătea la ușă, ci pentru că sufletul meu era cufundat într-o singurătate pe care doar dorul de ea o putea explica. Cerul era greu și gri, iar vântul șuiera încet, ca o șoaptă de adio pe care nu voiam s-o aud. Stăteam în mașină, la marginea unui drum aglomerat, dar lumea din jur părea atât de departe.
Când am ridicat privirea spre geamul aburit, i-am văzut: primii fulgi de zăpadă. Erau mici, fragili, dar dansau cu o grație care mi-a strâns inima. Pluteau încet, ca și cum cerul ar fi dorit să-mi dea o lecție despre cum lucrurile cele mai simple pot să aducă cele mai profunde emoții.
Un fulg s-a lipit de geam și a rămas acolo pentru o clipă, înainte să se topească. M-am uitat la el și am simțit o durere adâncă, pentru că în acel fulg am văzut povestea noastră. Noi doi, prinși într-un dans frumos, dar fragil, care nu a putut rezista căldurii lumii.
Îmi doream să fiu cu ea mai mult decât orice. Îmi doream să fug de tot, să deschid ușa mașinii și să mă duc la ea, să o strâng în brațe și să-i spun că nu contează ce crede lumea, ce spun alții. Dar știam că nu era atât de simplu.
Familia ei...deja este împotrivă să mai fim împreună . Fiecare cuvânt rostit de ei, fiecare privire plină de dispreț încă îmi răsună în minte.
Îmi venea să strig, să le spun că nimeni nu o poate iubi așa cum o iubesc eu. Dar tăcerea mea, frica mea de a lupta cu adevărat, au fost greșelile care ne-au despărțit.
Regret. Este un cuvânt prea mic pentru tot ce simt. Regret că nu am luptat mai mult. Regret că am lăsat tăcerile să ne despartă, că am fost uneori prea mândru, alteori prea fricos. Îmi pare rău pentru fiecare moment în care nu am fost acolo pentru ea, pentru fiecare clipă în care ar fi trebuit să îi spun că e tot ce am mai bun în viața asta.
Priveam fulgii cum se topeau pe asfalt, unul câte unul, și mă întrebam dacă și ea îi privea acum. Poate că stătea la geamul ei, cu același dor care mă mistuia și pe mine. Sau poate că deja mă uitase. Ideea asta m-a făcut să-mi strâng pumnii pe volan, simțind cum ochii mi se umplu de lacrimi. Nu am fost destul pentru ea. Și asta mă doare mai mult decât orice.
Mi-am închis ochii și am văzut-o. Era acolo, în fața mea, cu brațele deschise. Am întins mâna să o ating, dar imaginea s-a risipit. Am deschis ochii, iar realitatea m-a izbit din nou: eram singur, în mașină, cu frigul care se strecura prin fereastră și cu regretul care mă sufoca.
Dar într-un colț al inimii mele, o speranță mică ardea încă. Poate că, într-o zi, ne vom întâlni din nou. Poate că viața ne va aduce iar împreună, într-un loc în care nimeni nu ne va mai putea despărți. Poate că vom fi ca doi fulgi care se întâlnesc din nou pe un cer liber, dansând împreună fără teamă.
Și atunci, ne vom ține de mână și nu vom mai lăsa nimic să ne despartă. Vom fi acolo, împreună, pentru totdeauna. Dar până atunci, voi continua să privesc primii fulgi de zăpadă, sperând că fiecare dintre ei îmi poartă dorul până la ea.
