Greșeala mea răsucită

Capitolul7 Amelia

M-am apropiat încet de geamul spart, pășind cu grijă printre cioburile care sclipeau în lumina palidă. Cu mișcări lente, aproape ezitante, m-am aplecat și am ridicat piatra. Suprafața ei, rece și aspră, părea banală la început, dar, pe măsură ce o examinam, un detaliu neașteptat mi-a sărit în ochi: pe ea era gravat un mesaj în spaniolă, scris cu o caligrafie atât de fină, încât părea sculptată cu migală de un artist.

"Ya te han marcado. Ellos vienen por ti. No puedes esconderte. No hay salvación."

Inima îmi bătea cu putere în piept, aproape că o simțeam în gât, iar degetele îmi tremurau ușor în timp ce strângeam piatra în palmă. Cu mâinile încă nesigure, m-am îndreptat spre dulap, am luat uniforma și m-am îmbrăcat. Fiecare gest părea o luptă împotriva fricii care mă copleșea tot mai mult.

După ce m-am îmbrăcat, mi-am luat telefonul de pe noptieră și am decis să o sun pe Silvia. După câteva momente, vocea ei obosită s-a auzit de cealaltă parte a liniei.

– Bună dimineața. S-a întâmplat ceva? – m-a întrebat ea, cu un ton îngrijorat.

– Scuze că te sun atât de devreme, dar s-a întâmplat ceva ciudat. Poți să vii, te rog, să mă iei? Trebuie să vorbim. – i-am spus, încercând să-mi păstrez calmul.

– Bine, draga mea, voi fi acolo în zece minute, a spus Silvia cu o voce blândă.

Mi-am luat ghiozdanul, am pus piatra înăuntru și am ieșit afară, așezându-mă pe treapta ușii. Vântul rece mi-a lovit fața, dar nu putea să înghețe frica ce-mi pătrunsese până în oase. Zece minute au trecut în tăcere, iar atunci am văzut farurile mașinii lui Diego, strălucind ca doi ochi care mă urmăreau din umbră.

Am coborât treptele cu pași mici, de parcă picioarele refuzau să mă ducă acolo unde voiam. M-am îndreptat spre Black Panther, mașina violet ce părea un simbol al unei lumi din care simțeam că nu făceam parte.

Când am urcat în mașină, m-a întâmpinat liniștea rece a interiorului. Dar imediat i-am observat pe ei: Silvia, cu fața obosită și expresia resemnată, și Diego, care de obicei avea o privire calmă, dar acum părea ciudat de distant.

Era un contrast straniu – de parcă eram trei străini forțați să împărțim același spațiu într-o lume care nu ne mai aparținea. Silvia mi-a zâmbit slab, dar zâmbetul ei părea mic, neputincios în fața greutății momentului. Diego, pe de altă parte, mă fixa din oglinda retrovizoare cu o tăcere apăsătoare.

Mașina aceasta, cândva un refugiu al amintirilor și al luxului, devenise acum o închisoare de metal și sticlă. Pe măsură ce tăcerea creștea, mă simțeam tot mai singură, în ciuda prezenței lor. În acel moment, faptul că eram împreună nu mai conta – totul părea să se destrame, risipindu-se într-un abis de tăcere.

– Bună dimineața, Diego! Poți să ne duci, te rog, la cafeneaua „Love Angel Castila"? – l-am întrebat eu, cu o frică încă prezentă în voce, după ce se întâmplase azi dimineață.

Cafeneaua „Love Angel Castilia " fusese construită de tatăl meu pentru mine, ca să știe toată lumea că o nouă moștenitoare s-a născut în familia Castilia.

– Bună dimineața, Amelia. Nicio problemă, mi-a spus el, privind în oglindă cu o expresie îngrijorată.

Silvia nu spuse nimic, dar simțeam că și ea era îngrijorată. După câteva minute de drum, am ajuns în fața cafenelei.

Când am intrat, managerul restaurantului m-a recunoscut imediat. Bărbatul s-a apropiat de noi și ne-a întâmpinat cu un zâmbet politicos, dar cu o tristețe profundă în privire.