Din adâncurile gheții

Capitolul I

Același peisaj pustiu mă întâmpină pe puntea înghețată. Vântul aspru îmi biciuie fața cu toată puterea inghetand orice urmă de entuziasm din mine. Urăsc locul acesta! Mă apropii cu pași mici și tremurători de ușa ce urmeaza să mă conducă către ființa din cauza căreia trebuie să suport tot frigul și tot calvarul acesta. Dar mă opresc. Picioarele mele nu vor să se miște. Voința mea a murit odată cu ele. Nu! Nu și de data aceasta. Nu o să mă mai cert cu el...sigur, nici măcar eu nu cred una ca asta! Mă mint singură. Întotdeauna ne certăm și întotdeauna el mă iartă. Până la urmă sunt fiica lui cea scumpă... unica lui fiica. Oftez,  îmi arunc ochii spre orizont și mă delectez cu obișnuita priveliște din fiecare zi. Un ocean limpede presărat cu diverse calote de gheață...nimic în plus! Câteodată, în zilele norocoase, observ câte un pui de urs rătăcit sau vreo focă jucăușă. Singurele lucruri interesante și vii pe-aici!

Vântul năprasnic și deja enervant îmi "mângâie" părul castaniu-roșcat și mi-l întoarce pe toate părțile. Super! Acum voi petrece încă o oră pieptănând un par care oricum se va ciufuli peste cinci minute! Mă apropii de marginea punții și privesc în jos. Deși vaporul nu merge foarte repede, este destul cât să îmi dea mie sănătatea peste cap. M-am simțit rău aproape în fiecare noapte petrecută pe acest vapor blestemat  iar imaginea fetei din apă are grijă să îmi amintească asta în fiecare zi. Cearcăne grele atârna de ochii mei verzi iar fața de "am murit acum trei zile" completează tabloul făurit! Singurul lucru bun din toate astea ar putea fi faptul că am pierdut câteva kilograme și sper că erau în plus. Am ajuns de la șaizeci de kilograme la doar cincizeci și șase. Adevărul este că mâncarea servită aici e groaznică! Scuze unchiule Stan...dar nu mi-au plăcut niciodată fructele de mare: pește la cuptor, supă de pește, rondele de calamar...bleah! Iar niște fructe de mare gătite mai puțin decât trebuie sunt și mai oribile...

Niște voci destul de frustrate răsună din cabina căpitanului. Tonul lor grav mă rupe din șirul meu de gânduri plictisitoare.

- Nu se poate! Vom îngheța de frig! În înțelegerea inițială nu ai pomenit nimic de o posibilă moarte!

Se pare că vocea revoltată aparține domnului "Ban Banescu", căruia îi este frică de puțin frig. Ce s-a întâmplat cu eroul care a traversat Amazonul într-o plută construită de el însuși? Și nu, nu a făcut asta in numele vreunei lucrări științifice, ci doar pentru o comoară pe care a furat-o de la niște indigeni! Prefăcutul de Jack Manson ar face orice pentru bani! Cariera lui de căutător de comori...pardon! Hoț de artefacte antice, a început când a fost prins că introducea în Londra camioane pline cu artefacte  furate pe care le vindea mai apoi oamenilor cu stare socială. Astfel s-a dus cariera lui de polițist care după spusele lui "oricum era plictisitoare și incontestabil de săracă". L-ar înjunghia pe tata pe la spate cu prima ocazie! Nu îl plac!  Iar toată lumea refuză să îl privească din perspectiva mea și să îi descopere adevăratul caracter!

- Te rog să te liniștești, Jack! Este vorba doar de câteva zile...după ce vom descoperi tezaurul vom pleca de aici bogați și teferi, spuse tata pe un ton îngrijorat și împăciuitor.

- Probabil vom fi murit sau poate tu îl vei fi dat deja muzeului tău mult prea iubit, Nicolae Casian! strigase acesta revoltat bătând puternic cu pumnul în masă.

- Hai să fim rezonabili Jack! Înțelegerea e înțelegere! Dacă Nic a promis, atunci te asigur...

- Voi și promisiunile voastre! Până acum nu ați făcut nimic înafara de a  promite cai verzi pe pereți!

Niște pași apăsăți și grăbiți fac podeaua veche și șubredă să scartatie sub greutatea revoltatului, iar ușa se deschide trântindu-se zgomotos de perete. O siluetă suplă de circa 1,85 m se oprește brusc în fața mea. Părul negru și încurcat îi acoperă cicatricea de la ochiul drept dându-i un aer misterios și înfricoșător în același timp. Pistolul încărcat îi atârna amenințător de cureau de la blugii uzați și rupți în genunchi. În fața mea nu stătea nimeni altcineva decât "prea iubitul", Jack Manson! Probabil privirea mea plină de dispreț l-a uimit pentru o fracțiune de secundă, întrucât a trecut rapid de la o privire furioasă spre una plină de uimire că apoi să afișeze o falsă căldură.

- Cati, draga mea, nu ar trebui să fii în camera ta? E destul de frig afară pentru o copila de doar șaptesprezece ani! Chiar nu înțeleg de ce Nic a insistat atât să te luăm cu noi...

Nu știu ce m-a enervat mai mult...falsa lui căldură sau accentul britanic ! Eram pe cale să îi dau o replică pe măsură insinuarilor lui însă când să deschid gura, tata a ieșit pe ușa cu o privire îngrijorată. Părul lui castaniu îi acoperă ochii ciocolatii și roșii, cămasa e pe jumătate afară iar stiloul se află la vechiul lui loc confortabil: după urechea stânga. Tata iar a lucrat toată noaptea! Se vede clar acest lucru pe fața lui obosită și nebărbierită.

- Cati, draga mea, ești bine? Pari supărată...spuse tata privindu-mă cu ochii lui mari și blânzi.

Îmi întorc privirea către Jack. Acesta avea o față amuzată, și probabil se distra copios de situație. De ce nimeni nu îi observă adevărata față? Mă întorc către tata și dau de aceiași ochi plini de îngrijorare...și încă ceva...dar nu îmi pot da seama. Afișez cel mai fals zâmbet al meu și încerc să răspund pe un ton detașat:

- Nu tată, totul este în regulă, îi răspund acestuia încercând pe cât posibil să am un ton calm.

Cred că am reușit să-l calmez oarecum deoarece pare că s-a mai  relaxat putin. Acum ochii lui ciocolatii nu mai exprimă acea îngrijorare profundă ci doar căldură și liniște. Își bagă mâinile în buzunare și se întoarce cu fața senină către Jack.

- Jack, dacă nu te superi, aș vrea să discut ceva important cu fiica mea... în particular, spuse acesta privind serios către Jack.

Acesta se uită la el cu o față de "NU îmi pasă" , mormăie un OK și se îndreaptă cu pași grăbiți către cabina lui în care intră vijelios trântind ușa. Tipic! Tata își îndreaptă privirea către mine și mă privește intens. Se pare că el chiar are ceva important să îmi spună!

- Cati, știu că noi doi nu prea ne înțelegem, și că uneori o dau în bară dar...

- Liniștește-te tată! Nu pot fi supărată pe tine prea mult timp iar tu știi asta! Ești scumpul meu tată..și uneori o mai dau și eu în bară...spun  veselă privindu-l cald pe tata.

Fața lui se luminează brusc. Zâmbește și este un zâmbet sincer. Nu l-am mai văzut zâmbind de când am plecat în această călătorie. Despărțirea de mama, pe care o iubește enorm l-a afectat destul de mult însă de această misiune depinde cariera lui și întreaga muncă de-o viață!

- Te poftesc înăuntru! Noi doi avem multe de discutat! spuse acesta entuziasmat.

Din tonul lui vioi și ținând cont de zâmbetul larg ce îi pictează fața, "presupun" că e bine dispus...vom avea o discuție lungă!

- Of! Nu te uita la mine cu fața aia de " o să mă plictisesc până mor" și intră odată! Nu o să regreți! Eu și Stan avem multe să îți povestim! spuse acesta continuând pe același ton vioi.

Îi zâmbesc tatei senin. Dacă mă iau de gluma lui o să ne contrazicem până mâine dimineață. Mă întreb de la cine o fi moștenit acest simt al umorului "atât de dezvoltat"? Mă grăbesc să întru în cabina unde nu o să mă plictisesc până la moarte, însă s-ar putea să adorm puțin...nu este același lucru.