Inimă de gheață

Prolog

În sfârșit acasă...nu-mi vine să cred, au trecut deja doi ani de când am plecat din Seattle, cel mai mare oraș din regiunea numită Pacific Northwest a Statelor Unite ale Americii. Ce dor mi-a fost de casă,aici am trăit si clipe frumoase,dar și clipe pe care vreau să le uit. Nimeni nu merită sa treacă prin ce am trecut eu,nici celui mai mare dușman nu i-aș dori un asemenea lucru. Dupa acele momente grele, lumea să te tot întrebe din curiozitate sau prin simplul fapt că te iubește și ține la tine,dacă esti puternică și faci față sau ești slabă , aceleași întrebări care te fac să te pierzi, să minți și să te răneasca mai tare : ,,Esti bine?'', ,,Mai poți?'' , ,,Cum te mai simți?'', ,,Ai nevoie de ceva?'' iar tu sa te uiți in ochii lor și sa te chinui să nu plangi și să spui,,Sunt bine! '' Acel ,,bine'' care te salvează oricând, dar tu ești departe de a fi bine. Eu nu vreau mila oamenilor, niciodată nu am vrut-o, dar îi poți oprii? Oamenii sunt răi,eu îi asemăn cu niște actori, nu știi cine îți vrea binele și cine îți vrea răul, trebuie sa ai încredere doar în tine. Până acum doi ani eram inocentă,îngăduitoare, credeam ca toți suntem binevoitori, că ne oferim ajutorul , nu ne ranim între noi, dar defapt fiecare luptă pentru el și vrea să ajungă cât mai sus.Ei bine, acolo mi-am propus și eu să ajung! Doi ani, am stat ascunsă, m-am ferit de privirile oamenilor, am plecat la bunici, mi-am terminat liceul si am devenit fata puternică,cu inima de gheață, care nu se mai lasă călcată în picioare, voi face dreptate,probabil de asta am și ales dreptul. Din toamnă voi merge la Seattle University, poate aș fi ales alt colegiu și aș fi plecat din Seattle,dar tata nu mă lasă , a spus că am fost plecată prea mult timp de acasă, pe de o parte sunt de acord cu el, nu mai vreau să mă ascund ,vreau să le arăt cine sunt cu adevărat.

-Domnișoară Rosalina,am ajuns!

Tresar și îl văd pe Henric,șoferul nostru, mi-a fost dor de el,de când sunt mică lucrează la noi și este totodată un om de încredere și un prieten de-al tatei; mi-a deschis portiera și așteapta să ies.

-Rose,Henric!Vreau să-mi spui Rose și fără domnișoară!îi spun asta și îl mai strâng o dată în brațe; mi-a fost ca un tată în momentele când acesta nu era prin preajmă și că tot vorbeam de lup...

Alexander Smith stătea pe scările din fața casei,după părerea mea mult prea mare, doua etaje mi se părea exagerat pentru patru persoane plus o bucătăreasă și o menajeră, dar asta a fost dorința mamei și când aceasta își dorește ceva ,nimeni nu o poate împiedica. Îmi strang bratele la piept și stau și îl pivesc de la baza scărilor, este exact cum l-am lăsat, înalt, bine făcut, poartă aceleași costume de firmă, pe care le dă jos doar în timpul liber, părul aranjat cu grijă ca de fiecare dată, aceeași privire blând. Cel mai mult iubesc la el, faptul că niciodată nu m-a privit cu milă și tot timpul a vorbit cu mine despre orice, uneori chiar și despre cazurile lui si îmi explica, să pot ințelege și eu. Tata este avocat,poate și din această cauză am ales dreptul, îmi plăcea să îmi spun părerea despre cazurile lui și tot timpul eram fericita că mă implică și pe mine, chiar dacă mama il certa și îi spunea să nu îmi mai umple capul cu prostii. Întrerup contactul vizual și urc scările, ajung în dreptul lui si îl iau în brațe:

-Rosalina...prințesa mea!

Tata e singurul care îmi spune asa si mama când e nervoasă pe mine.

-Mi-a fost dor de tine,tati!

-Si mie scumpo!Nu te mai las să pleci, doi ani au fost prea mulți pentru mine!

Il privesc în ochii căprui,care i-am mostenit de la el, apoi ma uit în stanga si în dreapta.

-Unde e mama?

-Păi,îsi cere scuze, a avut o sedință importantă cu noile modele și a fost nevoită să plece, dar abia așteapta să te vadă!îmi spune tata si mă mai strânge o dată în brațe.

-Aha..

Mama are o casă de modă și are un foarte mare succes, o înțeleg...e ocupată..așa cred.

-Haide,privirea sus și nu te mai vreau tristă,vreau să te vad zâmbind tot timpul!

-Așa voi face! Nimeni nu mă mai poate doborî!

-Asta e fata mea!

Imi pune brațul dupa umeri si mă trage în casă.

-Scumpo,cineva este nerabdătoare sa te vadă,te asteaptă sus de dimineață.îmi spune tata și începe să râdă

-Serios?întreb eu și îmi ridic sprăncenele

-Aha,eu mă duc la firmă, ne vedem la cină! Mă mai strange o dată în brațe și îmi sărută fruntea.

Îl văd cum se îndreaptă spre ieșire,iar eu urc nerăbdătoare scările spre camera mea.