Academia Alice

CAPITOLUL 17: ÎNTUNERIC ȘI NERVI

În poză e Natasha

***********************

Întuneric. Un întuneric pustiu, fără nimic în el. Fără speranță care să lumineze această soartă tristă, fără șoapte care să te asigure că nu ești singur, fără umbre care să te înspăimânte la orice pas. Eu nu știu ce e moartea, pentru mine acest termen e atât de îndepărtat și de străin, că doar pomenirea lui mă înfioară. Cu toate că nu știu ce e moartea, știu că dacă aș putea o defini, aș spune că nu e cu nimic mai groaznică decât acest neant fără început și sfârșit. Nici un zgomot, nici o suflare, nici o bătaie de inimă. Nimic.Poate doar singurătate și disperare ce se amestecă în același pahar, lăsând un gust amar. Nici măcar durerea care te asigură că mai ești întreg. Nici măcar un gând, ce s-ar lăsa purtat pe valuri de trăiri. Aici nimic și nimeni nu pătrunde......Aici unde sunt eu.

Ce știu? Absolut nimic. Nici cum mă cheamă nici de unde vin. Ce caut aici? O întrebare atât de inutilă având în vedere că de fapt nu știu un loc în care aș putea să merg. De ce mi se întâmplă asta? Pentru că așa a fost sortit, iar eu nu mă pot împotrivi destinului. De ce vorbesc singură? Pentru că altfel aș înnebuni. Nu are rost să mai întreb nimic, fiindcă întrebările nu mă vor ajuta. Poate doar una ar lămuri puțin lucrurile în acest moment, o întrebare cheie, una care trebuie pusă și la care îmi trebuie răspuns neapărat: Unde sunt? Dar cine să- l dea, dacă nu tot eu? Și dacă tot o luăm așa, cine sunt eu cu adevărat? O entitate? Un suflet singur și părăsit de vreme sau un spirit ce a fost pedepsit pentru faptele sale? Nu are rost. Nimic nu mai are rost. Nimic nu mai are rost aici.... în întuneric.

Stat pe în picioare, asta pot să susțin cu certitudine. Însă nu cred că mă susțin cu propriile puteri, de fapt, presupun că o forță misterioasă doar mă ține în această poziție. Parcă plutesc, dar în același timp nu sunt sigură dacă am peste ce să plutesc. Mă simt părăsită, fără vreun sprijin, fără vreun ajutor, sau vreo speranță. Nici nu cred că respir, nici nu sunt sigură că mai trăiesc. Dar de fapt.... ce e viața? O înșiruire de întâmplări care încep prin naștere și se încheie prin dulcele și eliberatorul sfârșit. Dar eu nu sunt pregătită să mor, după cum am zis, nici nu știu ce e moartea, dară-mi-te să o și experimentez. Mai am atâtea de făcut. Atâtea de înțeles. Nu știu nimic despre mine, dar știu că....eu....ce-a din trecut, mai are atâtea de făcut. Ceea ce mă aduce iar la aceeași întrebare. Cine sunt eu?

Deodată se schimbă ceva, ceva se transformă și mă sperie din toți mănunchi. Nu vreau să devină și mai rău. Nu vreau să se înrăutățească. Dacă trebuie să suport asta pentru eternitate nu vreau să fie și mai rău. Îmi e de ajuns atâta răutate și singurătate. Dar ce.....? O voce? Un strigăt? O șoaptă? Ce se întâmplă?

Se aude atât de încet dar se aude ceva. Nu pot destinde nici vocea, nici ceea ce vrea să-mi transmită. Nu pot distinge nimic. Absolut nimic. De ce? De ce eu? De ce sunt pedepsită așa? Ce am făcut să merit asta? Sunt oare chiar așa de rea?

Nu copilă tu nu ai făcut nimic.

Ce-a fost asta? Da cu siguranță o iau razna.

Nu o iei razna! Sunt aici cu tine și nu trebuie să-ți fie frică.

Cine ești ? Ce vrei de la mine?

Te rog calmează-te, vreau doar să te ajut. Vei avea multe de înfruntat, Siryus, și mulți îți vor vrea răul. Dar tu să nu te lași. Vreau să fii puternică pentru mine.

Siryus.... ăsta e numele meu?

Da, draga mea. Și acum trebuie să te întorci. Orion te așteaptă! Ne mai vedem, draga mea. Multă baftă!