Trista poveste a lui Tobias Pierce

Capitolul 5

5. Conștiință

-Pădurea asta e splendidă, nu-i așa?

Am respirat aerul rece al proaspătului înserat.

-E revigorant, am spus, ducându-mi mâinile la spate.

Trecuseră trei săptămâni de când anul universitar începuse. Două de când Sofia fusese re-internată, la recomandarea solidă a medicilor săi, într-un centru pentru bolnavii psihic. Mi se interzisese să o vizitez timp de o lună. Să mă aibă în preajmă îi făcea rău. Eu care mă străduisem atât de mult să o protejez și să am grijă de ea ajunsesem să fiu dăunător. Era ironic. La fel de ironic precum era faptul că Sofia, la rândul său, plecase de la ceea ce credeam a fi iubirea vieții mele și se transformase în blestemul meu.

Apusul se rostogolea liniștit peste coroanele bogate ale copacilor ce se închideau în jurul nostru. Ziua de sâmbătă își spunea ultimele cuvinte, în partea opusă soarelui luna răsărise deja mare, albă și rotundă.

-Spune-mi, Elizabeth, ce mai face prietenul tău?

Se uită înapoi la mine, cu ochii săi mari si albaștri, prefăcând confuzia.

-Prietenul meu, domnule profesor?

Glasul ei urcase cu o tonalitate. Tipic feminin. Îmi aminteam de vremurile când Sofia juca și ea cartea femeii neștiutoare. Era interesant și amuzant.

-Cel care te-a lăsat baltă și din cauza căruia te-am găsit pe marginea drumului într-o noapte furtunoasă?

Rânji înciudată. Îi ștersesem puțin din orgoliu. Urma să retalieze.

-Nu am spus niciodată că el a fost responsabil pentru că eu umblam prin ploaie.

-Am presupus, era un scenariu destul de plauzibil la momentul acela. Încă mai e.

Întunericul se răspândea peste tot în jurul nostru, iar stelele deveneau din ce în ce mai pronunțate. Ca și apropierea dintre mine și studenta mea.

-Numele lui e Remy. E un amic din copilărie.

-Din Franța?

A înclinat din cap în semn că da.

-Poate ar trebui să ne întoarcem, spuse mai apoi, oprindu-se în mijlocul potecii și vârându-și mâinile în buzunare. Se înnoptează. Sunt urși pe aici, lupi...

-Vă apăr eu, domnișoară Gordon, i-am surâs dezinteresat de îngrijorarea ei neîntemeiată. Erau prea puține șanse să întâlnim sălbăticiuni atât de aproape de civilizație. Urșii și lupii preferau negura fără poteci a inimii pădurii. Vă rog, nu schimbați subiectul, am adăugat simplu.

Era clar pentru mine că Elizabeth și acest Remy avuseseră la un moment dat ceva destul de special. Apoi ceva se întâmplase, iar balonul se desumflase. Și, după reacțiile lui Elizabeth, treaba nu culminase tocmai frumos.

-Remy mi-a fost foarte apropiat în perioada când am locuit în Lyon. Acum ne putem întoarce, va rog? Mă îndoiesc că ați putea ține piept unui animal sălbatic.

-Nu mă subestimați, domnișoară. Am mai fost în calea unei fiare până acum.

Amândoi ne-am dat seama că fiara, în acest context, era Sofia. Lucrul ăsta era certificat tocmai de tăcerea noastră împărtășită și vinovată.

-Am presupus, domnule profesor. Sau presupunerile sunt admise doar când le faceți dumneavoastră?

Liniște din nou. În depărtare se auzea urletul unui lup, greierii își începură simfonia, iar vântul se înteți, foșnind din toate colțurile. Sunetul sălbăticiei. Se făcuse rece, așa că am fost de acord să ne întoarcem înapoi în parcul din care plecasem cu două ore în urmă.