Tind să cred că iubirea are căile sale de nedescifrat. Cum am ajuns la concluzia asta? Pentru că, până în momentul actual, am avut parte doar de oameni complicați cu decizii și acțiuni complicate. Uneori, chiar mă întreb de ce îmi îndrept pașii doar spre persoane ce mă învăluie în ceață și mister dar, apoi, după o perioadă de meditație, realizez că poate sufletul meu cere astfel de suflet. Ce este și mai ciudat este faptul că acest gen de oameni oferă o iubire dăunătoare, care te poate duce până la pragul de dependență. Îmi e destul de greu să scriu despre asta, îmi este greu să vorbesc despre asta, nu cred că este ceva ce poate fi explicat cu exactitate deoarece anumite lucruri simțite îmi sunt inexplicabile până și mie. Cred că de abia după ce guști din toate părțile unei legături sufletești, ajungi să înțelegi adevărata definiție a cuvântului 'confuz'. O să doară, te va răni și nu îți vei putea explica de ce continui să îți dorești asta. Știi de ce? Pentru că tot dorul, toată suferința, nopțile nedormite și pierdute cu încercări de a găsi răspunsuri pe tavan, toate astea te fac să simți că ești în viață. Durerea îți răscolește atât corpul, cât și sufletul. Gâtul ți se usucă, buzele ți se lipesc, totul se frământă în tine. Te simți amorțit și totuși în viață. Și adori asta. Și te înnebunește asta. Și te îngrozește indiferența cu care ești tratat. Și cuvintele trec prin tine precum săgeți cu otravă. Simți cum se dă în tine, chiar și când ești în genunchi. Dar când e bine? Cum e când e bine? Nu ai crede că există altă formă de fericire mai supremă acelei fericiri. Și te îmbeți în ea de drag. Tot ce vezi, lumea din jur, totul e diferit. Totul se schimbă. Ești capabil de a șterge totul cu buretele doar pentru o secundă din acea fericire. Când e bine, e perfect. Când e rău, nu poate fi mai rău de atât. Dar nu ai vrea lucrurile în vreun alt mod.
