No pain, no gain [Yaoi, +18]

Capitolul 5. Nu mă ♡♡

-Deci... la un moment dat, voi intra într-o perioadă de... hmm. No ideas. Deci, orice idee ați avea, sunt liberă să o ascult și, dacă îmi place, o voi integra în poveste.-

-Ai murit?

-Nu încă, de ce? Îi strig, scăpând însă un mic geamăt la final.

-Nici nu am ajuns la tine și deja gemi?

Îl aud râzând, dar i se schimbă expresia imediat ce mă vede.

-Ce, pisi? Gata, te-ai excitat când mi-ai văzut fundul?

-Idiot.

Imi ridic ușor o sprânceană, din ce în ce mai uimit de reacție și-mi duc mâinile spre mijloc, îndreptându-mă de spate. Probabil pătasem sacoul, dar era în regulă. Sângele ieșea la spălat din câte îmi aduc bine aminte.

-Dă-l jos și hai să te bandajez. Îl spăl după.

-Mă descurc și singur. Du-te de aici, să nu te tai și tu. Strâng și vin cu cafeaua imediat.

Mă aplec după mătură, zărindu-l cu coada ochiului cum își dă ochii peste cap și oftează, făcând apoi câțiva pași spre mine.

-Stai acolo.

Întind rapid mătura spre el, oprindu-l chiar înainte să calce într-un ciob.

-La dracu, tu chiar nu știi să asculți?

Se îmbufnează; atât de dulce. Surâd și merg spre el, așteptând puțin să se prindă cu mâinile de gâtul meu înainte de a-l lua pe sus și de a-l duce în sufragerie. Ar putea fi un mijloc bun de a scăpa de treburile tatei. Poate dacă știe că am un iubit, mă lasă... sau nu...

Îl uram în acele clipe pe omul care mă crescuse. Îl uram, iar ura mea căpăta proporții din ce în ce mai mari. Nu din cauză că exista, nu din cauză că mă rănea cu fiecare acțiune a sa, nu din cauză că și el mă ura. Ci toate la un loc. Combo de câștigător. Mă las puțin jos, așezându-l ușor pe canapea. Îi adoram momentele de alint, dar acum era prea mult. Îl comparam cu tata. Vedeam prin el ceea ce tata nu mi-ar fi oferit niciodată: căldură, inocență, duioșie. Toate la un loc; și toate într-un om care nu îmi cerea nimic în schimb, doar protecție. Îl sărut pe frunte, închizându-mi ochii pentru câteva momente.

-Stai cuminte aici, bine? Nu vreau să te tai.

-O fac și intenționat, asta ar fi ceva neînsemnat.

Rămân secunde întregi perplex, încercând să conștientizez ceea ce mi-a spus, dar mă ridic înainte de a reuși să înțeleg ceva.

-Discutăm după, acum mă duc să strâng.

Nu îi mai aștept răspunsul, oricum ar fi fost totul o bâlbâială totală din care probabil nu aș fi ieșit cu nimic la cum îl știam, deci mai bine ignoram impulsul de a-i mai pune și alte întrebări. Nu mi-l puteam imagina rănindu-se singur însă, era peste puterile mele de înțelegere deja.

Am strâns totul, cu grijă și am făcut cea mai rapidă cafea din viața mea. Dacă mă întreba cineva acum, nu știam ce am pus în ea. Știam doar că trebuie să iasă bine. Un ,,bine" puțin tras de păr, dar cred că e în regulă să greșesc; doar de data asta. Nu se va mai repeta. Nici... nici nu cred că trebuie să se repete. Cum spunea un mare filozof, greșește ca să ai de unde învăța. Dar greșelile mele nu erau din acelea pe care le puteai trece ușor cu vederea, sperând că nici nu au existat. Eram o persoană foarte inteligentă, puteam ușor disimula, greșeam extrem de rar; dar când o făceam, regretam tot restul anului. Nu mai mult, pentru că dacă ar fi fost așa, aș fi fost de mult într-una din camerele acelea albe, tapițate pentru a nu mă răni și cu miros straniu ale vreunui azil.

-Dani, unde e zahărul?

-Pe raftul de sus, lângă ceainic.

Împung aerul cu degetul, făcând mici rotocoale cu el până să găsesc ceea ce căutam și să mă întorc, victorios, ,,din luptă": lupta cu cafeaua... foarte inteligent. Mă întorc dintr-o mișcare la fel de rapidă spre ibric și închid aragazul, prinzându-l de coadă cu ajutorul unui prosop.

Cu toată deprinderea mea de turnat în căni și tot datul din fund pe ici și pe colo, am vărsat puțin pe masă, dar nu am mai stat să curăț și le-am luat, mulțumindu-mă doar să șterg cănile puțin de cafeaua scursă. Dacă îl luam puțin la vorbă, nu observa.

Mi-am dus instant mâna la frunte, frecându-mi-o cu ajutorul degetului mare și al arătătorului, scăpând un căscat când am dat să ies apoi cu tava din bucătărie.

L-am zărit pe Daniel cu coada ochiului, înainte să ocolesc pentru a ajunge cu tava la măsuța de cafea din fața lui. I-am zărit inocența: felul în care stătea ghemuit la capătul acesteia, rodăndu-și unghiile și mutându-și privirea în felul aiurit specific lui când la desenele animate de pe micul ecran, când la alte obiecte din cameră. Era frumos. Păcat că nu putea fi al meu. Nu i-aș fi oferit atâta afecțiune precum ar merita; nu l-aș fi iubit, mai mult de protecție nu îi puteam oferi. În schimb, el îmi oferea totul.

M-am așezat subtil lângă el, cu cele două căni în mâini după ce lăsasem tava pe masă. Părea să nu mă fi observat, sau cel puțin de asta dădea impresia; așa că mi-am mutat și eu pentru o clipă privirea spre micul televizor: Tom și Jerry. Desigur, Dani, desigur...

-Episod nou? Ajung să îl întreb într-un final, cu o urmă de amuzament în voce, dar nu mă lovesc decât de o privire rece și de o limbă scoasă.

-Au, Dani s-a su-pă-lat?

I-am întins amuzat cana în următoarea clipă, având o mică speranță că astfel nu mă voi trezi cu vreuna peste față, și spre norocul meu, așa s-a și întâmplat.

L-am lăsat să ia prima gură din cafea, iar eu m-am întors cu tot corpul spre el, lasand-o pe a mea deoparte. Aveam de gând să discut serios cu el.

-Daniel, tu ce simți mai exact pentru mine?

-Ăh? Ăă... da. NU, JERRY, FUUGI.

Am oftat, luându-i telecomanda din mână și apăsând butonul de oprire. Asta m-a făcut să mă simt puțin vinovat când l-am văzut schimbându-se brusc la față, dar măcar așa îi captam atenția.

-Nu, Dani, nu. Nu ajută cu nimic dacă stai îmbufnat. Nu îți voi da telecomanda. Când pun o întrebare, să știi că îmi însușesc și un răspuns.

Nu primesc pe moment decât un oftat din parte lui, dar îmi e de ajuns, căci mai apoi îl aud continuând:

-Țin la tine. Pot spune că am ajuns să simt un fel de iubire ușor bolnavă.

-Înțeleg. Și... ai vrea să fim împreună?

Ridică din umeri. Făinuț; și destul cât să mă facă să continui.

-Nu știu la ce te poți aștepta de la mine; protecție fii sigur că îți voi oferi... și acum, și mai departe.
Nu îmi răspunde, ci se ridică puțin, cât să se apropie de mine și să îmi ofere un mic sărut pe buze, apoi pe cartilajul urechii altul. I-am zâmbit slab, trăgându-l peste picioarele mele pentru a-l putea ține ca pe un copilaș mic.

-Vreau doar să îmi promiți ceva: că nu vreau să facem nimic.

Mă priveste puțin confuz preț de câteva momente, după care îmi aprobă decizia, ceea ce mă miră oarecum. De când îl știam, era un nimfoman. Își petrecea fiecare noapte aproape prin patul câte unui bogătan, sperând că astfel își va satisface plăcerile. Dar uneori venea îmbufnat și dezamăgit la mine, cu mâinile în buzunare, sperând că eu îl voi înțelege. Iar uneori chiar o făceam, îl înțelegeam, îl ascultam, îl sfătuiam și ajungeam să ne-o tragem chiar pe fotoliul din sufragerie sau pe cuierul din hol, ignorând sufletele care mai trăiau în casă. Nu puteam spune că eram cine știe ce obsedat sexual, nici acum nu sunt, dar dacă am ocazia, mi-o trag cu aproape oricine.

Îi dau drumul din brațele mele, moment în care îmi face semn că pleacă să caute ceva și închide ușa după el.