Au numit-o tentativă de sinucidere eșuată. Eu le-am spus că greșesc, nu am vrut să mă sinucid. Nu m-au ascultat. Chiar dacă le-am urlat in fata ca nu sunt vreun masochist care se arunca la intamplare de pe acoperisul scolii, mi-au spus indirect ca parerea mea nu conteaza.
Nu l-am mai vazut pe Aiden de cand m-am aruncat, neintentionat. Parea ca se ascunde, poate de doctorii si asistentele ce imi perturbau linistea.
Asa am ajuns in spital, pe un pat alb cu miros de dezinfectant, intr-o camera fara culoare, fara personalitate. Simteam ca ma aflam la inceputul unei scufundari printre taramuri parasite, secate de dorite. Dar, singura dorinta ce palpaia era cea a psihiatrului, aceea de a afla de ce am incercat sa imi iau viata.
Asa-zisul psihiatru era infatisat de catre un barbat inalt, desirat, ce mereu isi purta halatul imaculat cu buzunare adanci incheiat pana sus. Avea un ten bolnavicios, aproape galbui. Ochii mari, caprui, erau inconjurati de gene lungi. Intotdeauna avea la el servetele nazale.
- Lumea e plina de lucruri dezgustatoare.
La inceput, a fost subtil. Intrebari simple, fara vreun rost anume. Conversatii ce puteau fi numite monologuri.
- Julian, deci, te numesti Julian. Dragut. Eu ma numesc Arthur, poti sa imi spui Artie daca iti este mai usor. Stii, majoritatea pacientilor imi spun Art, dar niciodata nu mi-a placut...
- Arthur e ok.
- Super. Apropo, tu nu te-ai plictisit de camera asta? E atat de monotona. Probabil ca acasa la tine ai un dormitor mult mai frumos. Asta, si un pat care nu miroase a produse de curatat toaleta. Niciodata nu mi-au placut spitalele, sunt pline de microbi. Oricat de mult te-ai stradui sa ii ignori, microbii tot acolo sunt.
O liniste tulburata de respiratiile noastre s-a asezat in aer. Modul lui Arthur de a vorbi nu era unul rapid, ci calm, prelungind usor cuvintele. Parca incerca sa le duca undeva, undeva departe de o camera alba.
- Probabil.
- Mereu mi-a placut sa ascult muzica, este unul dintre lucrurile ce ador sa le fac. Tu ai vreun hobby?
- Cititul, cred.
- Oh, grozav! Iar acum, pentru ca te vad total plictisit de subiect, ce-ai spune sa jucam un joc? Eu iti pun 3 intrebari, iar daca raspunzi la toate 3 ai dreptul sa imi pui o intrebare. Vor fi cate runde vrei tu. Incepem?
Corectitudinea lasa de dorit.
Asta nu inseamna ca tu nu poti juca murdar.
-Ok.
- Bun. Te afli aici de... o saptamana? Da, o saptamana si cateva...
- 9 zile.
- Asa. Cred ca stii cine te-a gasit pe acoperis, nu?
- O colega de clasa.
- Da. Acum, ce te-a facut sa te arunci? spune in timp ce isi lasa capul sa se odihneasca pe mainile sale incrucisate.
- Sunteti misofob*? il intreb rapid.
- Poftim? ma intreaba usor confuz, ridicandu-si capul.
- Am intrebat daca esti misofob, Arthur.
- Inca nu mi-ai raspuns la intrebare, stii?
- Am raspuns la 3 dintre intrebarile tale. Acum, e randul tau.
- Viclean.
- Stii ca pe scaunul pe care stai au mai stat alte persoane? Au pus mana si pe manerul usii, pe usa, pe pat... Nu cred ca s-au spalat inainte sa faca asta, ii aduc la cunostiinta cu un ton plictisit.
Arthur nu si-a schimbat expresia, lasandu-si privirea pe noptiera de langa pat, ce era de un alb la fel de innebunitor ca incaperea. Marindu-si ochii, parca incercand sa vada ceva ce alte persoane nu ar putea, a analizat incaperea inca o data.
Ma las pe spate, sprijinindu-ma de perna tare. Daca stiam ca lucrurile vor decurge asa, mai bine cadeam in cap.
- Care dintre noi are o problema acum? Tu sau eu?
Tu.
- Oh da? Esti sigur?
- Julian, n-am spus nimic.
- Ce faci, incerci sa ma minti? il intreb.
Un chicot straniu sparge linistea din camera, cioburile cazand pe mine. Usa incaperii se dischide cu un scartait. O persoana imbracata in negru apare, purtand o palarie la fel de neagra ca tinuta. Nu ii pot vedea chipul din cauza bretonului lung, alcatuit din pene de corb. In mana stanga tinea un cos frumos impletit. Flori de culori multiple rasareau din el.
- Am venit la inmormantare. Se pare ca sunt singurul ajuns.
Vocea prea bine cunoscuta isi face loc printre greutatea aerului, ce devenise imensa. Surprinderea de pe fata mea putea fi citita si de un copil din clasele primare.
- Hei, Julian! Julian, raspunde-mi! striga un glas indepartat.
- Ce dragut ca... te-ai intors, Aiden.
- Arati la fel de posomorat ca intotdeauna.
Cu mana dreapta isi indeaprteaza bretonul ce ii acopera fata de portelan. Lasa cosul pe noptiera si se apropie de pat, asezandu-se, formand o priveliste impresionanta de alb-negru. El era singura pata vizibila de culoare din camera. Isi ridica mainile, luandu-si palaria de pe cap, asezand-o in poala sa. Parul ravasit impreuna cu ochii verzi isi fac prezenta.
- Julian, va fi totul in regula! imi spune Aiden, etalandu-si zambetul.
- Julian! Hei, va fi totul bine, ma auzi? Julian? spune vocea indepartata.
Cine ar fi stiut ca ma luptam intre doua realitati total diferite?
Nota: E scurt si needitat. N-am mai postat. Nu cred ca o mai citeste cineva. In fine, bucura-te de acest capitol. Daca voi avea timp probabil ca inchei povestea idk. Julian nu se poate vindeca deci ori moare ori... nu stiu=))) ups spoilere. Ma bate gandul rau de tot sa fac niste yaoi intre Aiden si Julian... Daca este vreun singur doritor de yaoi sa imi scrie, ii voi satisface poftele carnale.
misofobie= Teamă patologică de murdărie sau de contaminare. ( thx dex )
CITEȘTI
Aiden
General FictionÎntunericul mă cuprinde si îmi poruncește acele dorințe pierdute printre galaxiile universului. Fiecare stea reprezintă centrul meu de control. Lucrurile din jurul meu sunt controlate de mine. Fac doar ceea ce îmi doresc. Însă, ce se întâmplă atunci...
