Vicii Primare

Capitolul 42 - Vești rele și responsabilități >>> Răzvan POV

Bâzâie. Ceva bâzâie și nu-mi dă voie să dorm. Deschid ochii și pot să pun pariu că dacă m-aș uita acum în oglindă, aș descoperi privirea mea de criminal. Înhăț telefonul și îmi frec ochii de câteva ori pentru că am senzația că nu citesc bine numele de pe ecranul telefonului în întunericul din dormitor.

-Mamă? Răspund la apel și nu pot să-mi ascund mirarea din voce.

-Slavă Domnului că ai răspuns! Îmi pare foarte, foarte rău că te deranjez la ora asta târzie, dragule, dar... Nu își termină frază și o aud cum izbucnește în lacrimi.

Treaba asta mă alarmează și mă ridic în capul oaselor ca să evit confuzia realității cu visul pe ce-l aveam.

-Mamă, calmează-te și spune-mi ce s-a întâmplat. Îi spun pe un ton calm deși tot corpul meu a devenit încordat de parcă simte că urmează să primească o lovitură sub centură.

-Ricardo... El... Silabisește numele tatei dar nu reușește să se oprească din hohotele de plâns pentru a-mi explica de ce mă sună la trei dimineața în condiția asta.

-Ce s-a întâmplat cu tata? Întreb pe un ton mai dur decât sperasem dar o presimțire sumbră mi se așterne pe suflet.

-A făcut infarct. Nu știu... Nu știu ce să fac... Și iar izbucnește în lacrimi dar măcar acum știu motivul apelului ei târziu.

-A... A murit? Întreb în șoaptă și simt striații de durere care se îndreaptă cu repeziciune spre inima mea.

-Nu. Doamne! Nu! Țipă în telefon ca pe o ușurare dar continuă să plângă.

Răsuflu cu greu deși nodul ce mi se instalase în gât rămâne intact în același loc. Îmi frec fața cu palma și încerc să gândesc la capacitate maximă.

-Mâine dimineață voi ajunge acasă. Spun cu precizie deși sunt conștient că azi trebuie neapărat să pun absolut totul la punct într-un timp aproape imposibil.

-Mulțumesc, dragule. Te așteaptă mama. Îmi spune cu dragoste și închei apelul fără să mai pierd timpul cu detalii inutile.

Arunc telefonul într-un colț întunecat al camerei și mă ridic cu agilitate din pat. Nu am nici o șansă să mai adorm după cele aflate și singurul lucru care m-ar face să mă simt mai bine este prietenul meu de la subsol. Nu eram în strânse legături cu tatăl meu dar asta nu însemna că nu țineam la el și că nu-mi pasă de ce se întâmpla cu el.

Îmi pun mănușile și lovesc sacul cu mișcări scurte dar repezi. Și tot continui așa până simt că-mi cad degetele de durere. Mă opresc de nevoie și nu din dorință, mă întind pe podeaua rece și închid ochii.

Boxul mereu m-a ajutat să mă calmez și să-mi limpezesc mintea, dar acum era momentul să pun un plan bine pus la punct pentru a-mi permite să plec câteva... Nici măcar nu știu dacă vorbim de zile sau de săptămâni în cazul dat. Nu m-am gândit decât că plecarea mea spontană ar însemna să-mi las afacerile nesupravegheate dar uitasem de cel mai important lucru: Lavinia. Cum naiba aveam să-i explic că trebuie să plec dar nu știu pe cât timp și că nu am habar când ne vom revedea? Relația noastră abia acum începuse să evolueze și eu aveam să dau lovitura de grație la tot ce construisem până acum împreună. Mutarea Ioanei fusese ca un as în mânecă pentru mine oferindu-mi avantajul de a găsi momentul potrivit de a o ruga să se mute cu mine și să ducem relația noastră la un cu totul alt nivel.

La dracu! Nimic nu-mi iese cum trebuie! Mă blestem pentru ghinionul ce mă urmărește de atâta timp în materie de femei și mă reîntorc în cameră ca să-mi găsesc telefonul, dar renunț la idee și mă bag în cabina de duș pentru că deja simțeam o ușoară durere de cap, care nu mă ajuta să-mi fac ordine în gânduri și, mai ales, o strategie concretă de a-mi supraveghea afacerile la distanță.