Jeffy ( Jeff the killer - Sentimentul care te ucide )

Capitolul 15.

Seara calma.

~ Din perspectiva lui Theo ~

" Nu toti monstrii arata ca niste monstri, te-ai prins?

Is unii oameni obișnuiți care se dovedesc a fi cele mai rele fiare! "

      Stateam ghemuita cu genunchii la piept in bratele calde a lui Jeff, care continua sa priveasca in neant. Durerea din zona abdominala mi-a dat batai de cap o saptamana la rand, o saptamana in care nu am iesit din camera mea. Intrebarile precum " Ce mai face? " si "Este bine? " m-au facut sa vreau sa ies pe acea usa care ma despartea de familia mea, dar mereu cand ma pregateam sa ies pe usa auzeam aceasi voce care mi-a invadat mintea.

- Lasa-ma s-o vad, vocea ii era calma dar puteam sa simt cum mai avea putin si il omora pe Jeff.

- Nu ai nici un drept asupra ei, nu insemni nimic pentru ea! tipetele lui Jeff imi provocau doar rau, devenise prea posesiv si nu lasa pe nimeni sa se apropie de mine.

- Jeff..., am deschis larg usa si l-am privit trista pe cel ce ma distrugea incet. Te rog, nu mai tipa la el..

     Jason m-a privit trist cum ma sprijin de usa si ma chinui sa vorbesc, in timp ce Jeff ma prinse de mijloc si ma trase in bratele lui. Ma durea, dar am preferat doar sa las cateva lacrimi sa-mi cada pe obrajii palizi. Ochii lui Jason s-au innegrit de furie, lasandu-ne singuri si inchizandu-se in camera lui. Mi-am ridicat privirea la Jeff si am dat sa spun ceva, dar acesta mi-a taiat-o rapid.

- Nu mai ai voie sa intri in contact cu el! a spus nervos.

- P-Poftim? eram socata, l-am impins cu ultimul gram de putere ramasa in mine si acesta mi-a dat drumul.

- E pentru binele tau! furia lui era inca existenta.

       Am fugit. Ca o lasa suprema am fugit din cabana, auzindu-l pe Jeff si pe Jason cum tipa dupa mine. Am fugit lasandu-mi lacrimile sa cada libere facandu-mi ochii sa se incetoseze si sa ma usture teribil, fugeam spre centrul padurii unde stiam ca voi avea un gram de liniste. Cu cat patrundeam mai mult, cu atat intunericul imi cuprindea usor inima facandu-ma sa tremur si sa urlu de durere. Ma sprijineam de fiecare copac pe care il gaseam in calea mea si ma chinuiam sa mai fac niște pasi. Am cazut la pamant fara puterea de a mai face vreun pas, mi-am ridicat capul de pe pamantul rece si am inceput sa ma tarasc, simtindu-mi corpul cu se suprasolicita. M-am oprit in momentul in care in fata mea a aparut o femeie a caror ochi nu erau la locul lor. Partea care ar fi trebuit sa fie alba era rosu sangeriu, iar irisurile erau de un albastru-pal, dar strapungator.

- Ce cauti aici, fetita? vocea ei era placuta auzului, facandu-ma sa zambesc trist printre lacrimile care continuau sa curga nencetat.

     Nu am spus nimic, ci am continuat sa ma tarasc spre...nici eu nu stiu unde! Femeia m-a privit cu mila, ca apoi sa ma ridice cu o mana si sa-mi puna mana pe dupa gatul sau.

- Te-ai pierdut, Theo? vocea hibridului din acea zi m-a facut sa privesc speriata in jur.

- Dominic! O cunosti? spune femeia si ma lasa sa cad in bartele hibridului, in bartele lui Dominic.

- Ea este fata pe care ati ajutat-o acum un timp, stapana mea! vocea lui era umila facandu-ma sa-l privesc uimita.

- Dominic, adu-o la landou! femeia se indeparta de noi.

- Landou? am repetat confuza.

- Este o trasura deschisa, cu patru roti si cu un acoperis mobil, stapanei mele ii plac lucrurile vechi! l-am privit pe barbat zambind, ascultand fascinata tot ce spune.