Trista poveste a lui Tobias Pierce

Capitolul 9

9. Aparențe și esențe

Apropiam perioada Crăciunului. Întregul oraș era alb și vesel, luminat de parcă Papa însuși avea să sosească în curând și trebuia să se simtă ca la Vatican. Copii alergau pe străzi, îmbulgărindu-se, ori oprindu-se în dreptul vitrinelor colorate și aburind geamurile cu răsuflările lor fierbinți. De pe-o alee pe alta brazi înalți și bogați erau înghesuiți pe ușițele micuțe de la intrare, urmând să fie atracția principala din sufrageriile și holurile multor case pline de voie bună.

-Nu pricep, tu nu te pregătești de sărbătorile de iarnă?

Miranda mă luase pe sus de acasă. Pregăteam, împreună cu Salita, sosirea Sofiei. Domnul doctor Egherton fusese de acord să ne-o lase în grijă pentru câteva zile și voiam să mă asigur că urma să ne bucurăm de măcar o parte din atmosfera minunată pe care Crăciunul o aducea cu sine. Planul meu era să îi fac Sofei pandișpan cu migdale și portocală, așa cum făceam la fiecare Crăciun de când ne cunoscusem. Salita îi aranjase camera și rămăsese să împodobim bradul împreună. Asta până când Miranda a intrat pe ușa apartamentului meu ca o avalanșă.

-Ba sigur că mă pregătesc! Am făcut placintă de mere cu scorțișoară, Nora vine în vizită...

-Splendid! Și ginerele tău?

-Spre eterna mea nefericire, Manu vine și el. Nu pricep cum s-a întămplat ca fiică-mea, atât de deșteaptă și frumoasă și mult mai bună decât neisprăvitul ăsta care nu e capabil să aibă grijă de ea, a luat pe unul ca Manu, scuipă Miranda, trăgând de volan și cotind iute pe o străduță îngustă. Nu recunoșteam zona, habar nu aveam unde ajunsesem. Părea că pe acolo, totuși, sosirea Crăciunului nu era motiv prea mare de sărbătoare.

-Manu e un profesor destul de reușit, Miranda. Nu fii ranchiunoasă în perioada asta, se presupune că trebuie să fim mai buni.

-Toby, puiule, știi că eu nu constrâng pe nimeni să facă precum spun eu, altfel fiică-mea nu s-ar fi pricopsit cu Manu Singh...dar...băiatul ăsta nici nu e creștin! Nu există Nașterea Domnului în religia lor. Dacă e ceva ce nu pot tolera pe lumea asta, e să stau la masa de Crăciun cu cineva care nu crede în Iisus. E inadmisibil!

Am pufnit. Încă nu aveam habar sub ce motiv mă măturase Miranda de acasă și tot nu aveam nici cea mai vagă idee despre locul în care mă aflam, dar știam că nebunia asta trebuia să fi avut un scop al naibii de bun așa că am așteptat punctul culminant.

-Miranda, draga mea, amândoi știm că tu nu ești o persoană capabilă de discriminare religioasă, mai ales pentru că nu ești tocmai cea mai credincioasă dintre creștini. Nu faptul că e hindus e problema ta, ci că Nora nu ți-a făcut încă un nepoțel, că Manu nu e de acord să se mute în Maine și că, după tine, cuscra ta e"un bărbat nazist". Și te-am citat aici!

Mâinile Mirandei virară la stânga cu atâta furie încât dacă nu aș fi avut centura de siguranță aș fi dat cu capul de ceva, ce era mai la îndemână la acel moment. Apoi mașina s-a oprit brusc în fața unei căsuțe fără vreun soi de decorație specifică perioadei anului. Era puțin cam searbădă, puțin cam sumbră, gri, ca întreaga împrejurime.

-Uite ce e, înțeleg că te-am călcat pe nervi acum, dar nu vrei să aștepți să treacă Craciunul ca să îmi faci felul?

-Dragule, acum trecem la probleme serioase, îmi vorbi Miranda pe tonul acela care anunța o discuție despre viața mea aglomerată de probleme. După ce mi-ai povestit despre disputa dintre tine și Elizabeth Gordon, am luat legătura cu un fost coleg de liceu și bun prieten, Keith Durham. A lucrat în poliție timp de douăzeci și trei de ani și acum este ieșit la pensie. E foarte bun în ceea ce face, încă mai profesează ca detectiv particular.