Fantezii Halucinante

Capitolul 1

 

"Din punct de vedere aerodinamic, bondarul nu ar trebui să poată să zboare. Dar bondarul nu știe asta și zboară în continuare."

   Cabinetul doctorului Miller era situat undeva la capătul holului, înconjurat de câteva plante trecute de vreme și niște scaune murdare. Alți doctori sau pacienți nu treceau des pe aici, părea o zonă închisă. Erau, totusi, niște femei de serviciu plictisite de viață.

  Mergeam încet spre cabinet, nu credeam că o să mai vin pe aici, iar acum doar încercam să amân această vizită. Am deschis repede ușa, bătrânul doctor își savura cafeaua și țigara de dimineață. Când mă observă, îmi zâmbi, făcându-mi semn să iau loc. M-am așezat plictisit pe fotoliul din fața biroului său, eram agitat dar încercam să ascund asta, nu voiam să-mi știe teama. Cabinetul său arăta exact ca acum cinci ani, nimic nu se schimbase, nici praful nu părea să fi fost șters în acest timp. Biblioteca dădea să cadă, iar canapeauna de un verde șters era ruptă în diferite locuri. Mă tot întrebam cum acest loc mizerabil poate fii numit cabinet medical.

    - Louis, ai vreo idee de ce te-am chemat ? mă întrebă acesta, ridicând o sprânceană și rânjind pe sub mustață.

Nu tu ar trebui să-mi spui asta? Adevărul e că nu aveam nicio idee. Eram pacientul model, mereu îmi luam pastilele la timp, nu comentam niciodată și totuși acum mă aflam aici.

    - Ei bine, probabil, trebuie să-ți explic. Nu-ți fie frică, Louis. E de bine, mereu a fost așa.

Eram enervat de discursul lui despre cum totul e bine, când nu e deloc așa. Începusem să mă uit urât la el, dar îmi ignoră gestul și continuă să vorbească.

    - Este vorba despre externarea ta. Ai făcut progrese, ți-ai luat pastilele la timp și ești stabil. Cred că a venit timpul să cunoști lumea, să-ți faci prieteni și să te distrezi. Dacă o să continui tratamentul o să te descurci.

Ce naiba ? Nu mă așteptam la asta. Poate în sfârșit a realizat că nu sunt nebun. Și acum sunt liber, după atâta timp de stat în mizeria asta.

  -  Mulțumesc.

   Am zis asta în șoaptă, nu voiam să-i dau satisfacție nebunului doctor dar auzise oricum. Se vedea, după expresia tâmpită pe care o avea, cât de mândru era să-mi vadă progresele. De parcă asta avea vreo legătură cu el . Mereu m-a considerat fiul ce nu l-a avut, când am ajuns aici eram doar un copil iar acum eram un adolescent în toată firea. Părul de un blond șters și ochii căprui mă făceau în ochii lui special, deși nu eram. De asta, probabil, mă și externa atât de repede.

  M-am ridicat rapid de pe fotoliu, nu mai voiam să stau nicio secundă în aceeași încăpere cu el. L-am privit pentru ultima oară pe nebun și am părăsit camera. Pe hol era liniște, ca întodeauna, chiar și femeile de serviciu dispăruseră din peisaj. Probabil, cândva o să-mi lipsească locul ăsta, dar acum abea aștept să plec.  Ajuns în camera mea am început să împachetez, nu aveam multe lucruri doar strictul necesar și câteva jucării de când venisem aici. Înainte să părăsesc definitiv acest acasă, privesc atent camera, parcă pentru prima oară cu adevărat.

   Afară era frig, iar eu cu siguranță eram îmbrăcat mult prea subțire pentru această vreme. Stăteam în fața spitalului și mă gândeam, tocmai ce mi-am aruncat pastilele la gunoi. Nu eram nebun, nu mai aveam nevoie de ele. Acum, în sfârșit, le puteam dovedi tuturor că sunt perfect normal. Deși nu știu cât de normal e să stai în fața unui ospiciu și să vorbești singur. Dar în acest moment nu aveam unde să mă duc și ce să fac. Singura variantă era mătușa mea Ellen. Nu-mi aminteam nimic de ea, nici nu știu dacă ne-am văzut vreodată. Nici măcar nu aveam idée dacă avea să mă primească cu brațele deschise, probabil că nu, dar era singura mea alternativă dacă nu voiam să dorm pe stradă.

  Deși era opt dimineața, în New York părea că e oră de vârf. Mașinile claxonau fără oprire, oamenii se împingeau între ei iar în mijlocul agitației eram eu. Nu mă grăbeam, nu aveam de ce, încercam să amân cât mai mult întâlnirea cu mătușa. Priveam orașul, nu așa mi-l aminteam dar a trecut ceva timp de când am trecut pe aici. După un drum de zece minute am ajuns în fața unei clădiri imense, spectaculoasă, construită doar din geamuri. Îmi puteam vedea reflexia clar în geamurile recent lustruite. Părul îmi era ciufulit, tricoul alb era mult prea larg iar blugii rupții dădeau să cadă. Eram perfect pentru cerșit, nu pentru a mă întâlni cu mătușa Ellen. Dar nici nu mai conta cum arătam.

  După câteva minute am ajuns, în sfârșit, la etajul cinsprezece, stăteam în fața apartamentului cu numărul două sute cinci și încercam să-mi fac curaj să bat la ușă. Întrebările îmi învăluiau mintea, dacă nu mă voia și mă dădea afară ? După alte minute, care păruseră o eternitate, am bătut în sfârșit la ușă. Nu a fost nevoie de o a doua bătaie, ușa se deschise imediat iar în fața mea își făcuse apariția mătușa Ellen. Era o femeie frumoasă, nu avea mai mult de treizeci de ani, dar datorită costumului în care era îmbrăcată părea mai în vârstă.

   -  Mătușă Ellen ? am murmurat, uitându-mă fix la ea.

   - Louis ? Dragul meu, mi se adresă ea cu o voce așa pițigăiată, ce mare te-ai făcut !

  Falsitatea cu care mi se adresa, felul în care se uita la mine, toate astea mă faceau să realizez cât de mult se bucura să mă vadă. M-a luat în brațe, considerând că așa e normal, deși îi simțeam scârba cu care făcea asta. O fi ea falsă, dar era o actriță proastă. După încă o îmbrățișare, care mă lăsase cu un gust amar, mă invită înăuntru.

  Apartamentul era spațios, aranjat cu gust și bine îngrijit. Bine, în comparație cu mizeria din spital, totul era bine îngrijit. Din living se putea ieși într-un fel de terasă, de unde puteai admira frumusețea orașului. În evidență ieșea barul, se vedea că mătușa Ellen nu bea prea des. Băuturile nici nu fuseseră atinse, păreau mai mult de décor sau poate chiar asta erau.

   - Louis, nu te-am mai văzut de ani de zile, credeam că vei rămâne în spital pentru tot restul vieții. ultimele cuvinte păruseră mai mult o dorință, nu aveam de gând să comentez nimic. Nu-mi păsa dacă mă voia sau nu, aveam nevoie de un loc unde să stau, nu-mi permiteam să comentez.

  - Sunt bine, i-am șoptit, au realizat și ei în sfârșit că s-au înșelat. nu era adevărat, dar nici nu mințisem în totalitate. Dacă mă considerau un pericol public, nu mă lăsau să plec. Oricum, nici nu mai conta. Femeia din fața mea părea mult mai relaxată acum, de parcă i-am luat o grijă de pe umeri. Oare mă credea nebun ?

  - Mereu am știut că nu tu ai fost, ești un băiat bun, nu ai face ceva atât de înfiorător. Oricum, mâine începe anul școlar, trebuie să merg să te înscriu la liceu. Bănuiesc că nu ai unde să te duci, deci vei locui cu mine.

Bănuiești bine. Aceeași scârbă, același ton fals, dar mai era ceva. Frică ? Da, îi era frică de mine, de ce puteam să-i fac dacă nu mă primea la ea. Ce toantă ! Dar mai bine așa, decât să mă dea afară. Deodată s-a auzit ușa de la intrare, plecase. Fără să zică nimic sau, mă rog, a  zis că trebuie să se ducă serviciu, ceva cu procuratura și să se ducă să-mi facă înscrierea. De mâine încep să trăiesc cu adevărat fără doctori, pastile și asistente nebune.

  - Ești așa sigur ?

  Mă uitasem în partea de unde venise o voce mult prea cunoscută, era Linda, mai vie ca niciodată. Frumoasă ca întodeauna, mereu îmi aducea aminte de Albă ca Zăpada. Părul ei negru lung, ochii mari și pătrunzători împreună cu buzele roșiatice o făceau irezistibilă. De când o cunoșteam mi se părea de o frumusețe ireală. Stătea la bar fumând, având în față doar un pahar de vodkă și o brichetă roșie. Era îmbrăcată într-o rochie albă, aproape transparentă, prin care se putea vedea orice.

  - De ce n-aș fii ? o întreb dându-mi ochii peste cap, ștind deja ce avea să zică.

  - Încă trebuie să iei pastile, nu uita, ai nevoie de ele ! încerca să pară autoritară, dar surâsul de la final o dădu de gol.

  - N-am nevoie de ele, nu sunt nebun !