Umbra sufletului

Capitolul 5

Au trecut două săptămâni de când mă aflu în acest loc. Am spus de multe ori că aici mă simt mai bine ca acasă și cu toate astea parcă îmi lipsește așa cum îmi lipsesc și ai mei. Știu că nu sunt cei mai geniali părinți dar nu îi detest, da poate că nu sunt de acord cu purtarea lor și modul în care își irosesc viața dar sunt ai mei. Adică chiar dacă am fost puntea de legătură dintre mama și o avere imensă, tot sunt sânge din sângele lor și carne din carnea lor. Asta ar trebui să mă facă să simt ceva,nu?

Nu am mai ieșit de aici de atata timp. Mă întreb dacă s-a schimbat ceva afară în astea două săptămâni. Dacă cineva mi-a simțit lipsa sau dacă cineva se întreabă unde sunt. Mă întreb ce vor face ai mei de sărbatori. Ei mereu dau câte o petrecere pentru a strânge bani pentru orfelinate. Care le va fi scuza când oamenii vor întreba unde sunt.

Mă întreb dacă bunica mea știe de starea în care ma aflu. Dacă știe că draga ei Clara este internată într-un ospiciu. Mă uit la mană și zâmbesc. Poate că ar fi bine să o sun cât de curând.

Dau perdeaua la o parte și văd asistentele care se plimbă cu câțiva nebuni pe afară. Există un sistem după care îți dau voie afară. Când ajungi ți se dă o brățară de nou venit, asta am aflat de la Sara căci eu nu am primit acel tip de brățară, apoi după ce trece o perioadă și reușești să te acomodezi cu sistemul îți taie acea brățară și te trec pe o listă de așteptare și când îți vine ziua ieși afară pentru câteva momente de împrospătare.

Iau oglinda de pe noptieră și mă privesc. Sunt la fel, poate puțin mai albă, dar tot cu cearcăne sub ochi, cu buzele subțiri și bărbia ascuțită. Părul e scurt, zâmbesc când îmi amintesc cum a avut loc această schimbare, îmi așez bretonul și las oglinda pe marginea patului. Mă ridic și îmi iau jurnalul din locul secret. Am găsit o cutie veche cu cheie și am introdus jurnalul în ea, apoi am băgat-o într-un sertar vechi care merge deschis foarte greu deci nimeni nu va umbla la el.

Îl deschid și citesc ultimile notițe, nu am mai scris din noaptea în care am ajuns în stare gravă la spital. Din noaptea care m-a adus în acest loc. Întorc pagina și încep să desenez. Desenez camera de artă, îl desenez pe Luca cu chitara în mână în biroul psihologului, desenez țigara strivită de Sara în prima zi, o desenez pe Simona și zâmbetul ei sclipitor, desenez păpușa cu jumătate de cap topit.

Schițez toate astea în grabă de parcă cineva ar putea să mi le fure. Ușa camerei se deschide iar asistenta mă cheamă în biroul psihologului. Mă uit la ceas și îmi dau seama că am întarziat la ședință. Mă ridic din pat, îmi așez hainele șifonate și privesc jurnalul. Decid să-l iau cu mine pentru că asistenta era foarte grăbită. Îmi deschide ușa iar doamna Thrope se afla la birou. Pătrund mai bine în cameră și pe canapea observ două siluete. Îmi vad părinții așezați pe canapea, ținându-se de mână. Nu i-am văzut niciodată să se țină de mână.

— Ce căutați aici? îi întreb privind de la unu la celălalt

Mama se ridică și mă îmbrățișează, același lucru îl face și tata.

— Ați venit să mă luați acasă?!

— Ia loc scumpo. îmi spune mama în timp ce bate cu palma locul de lânga ea

Mă așez și aștept un răspuns. Doamna Thrope își dă jos ochelarii de pe nas și îi așează cu grijă pe masă, cu prea multă grijă aș zice eu. Arată de parcă ar fi agitată și ar trebui să ia o decizie importantă.

— Clara, ți-am chemat părinții pentru că trebuie să discutăm despre situația ta.

— Spune-ți, doamna Thrope, fetița mea se va face bine? spune mama cu batista în mână și ochii în lacrimi, nici aici nu poate să fie serioasă. Mă privește preț de câteva secunde, își mărește ochii și întreabă