Merg adesea pe stradă şi observ cupluri care se ţin de mână. Uneori aş vrea să mă opresc din mers, să mă uit la mâinile lor împreunate şi să-i întreb cum s-au întâlnit, cum şi-au dat seama că sunt meniţi să fie împreună, ce iubesc cel mai mult, dar asta e doar un gând de o secundă care mă abandonează când încerc să deschid gura. Ştiu răspunsul. Mulţi vor spune că sunt îndrăgostiţi de zâmbetul persoanei iubite, de vocea caldă atunci când ea încearcă să-l calmeze atunci când e nervos, de privirea sinceră care i-o aruncă atunci când îi spune că o iubeşte, de ticul nervos pe care-l face atunci când e emoţionată, şi tot felul de răspunsuri asemănătoare.
Toţi se îndrăgostesc de zâmbete, de voci, de de două perechi de ochi, dar la mine lucrurile nu stau aşa de simplu. Eu cred că fiecare om are un parfum al său, pe care-l simţim atunci când îl cunoaştem. E că şi o amprenta nimicitoare aflată în suflet. Sufletele noastre stau pe-o banca toate, într-un parc al Sorţii şi atunci când un alt suflet trece, ne dăm seama dacă ei sunt oameni buni sau nu. Eu sunt îndrăgostită de oamenii cu parfum ucigător. Stau cu privirea pironită pe natură, şi brusc simt un miros îmbietor, că de trandafir. Simt cum îmi deschide pieptul în două şi mă face să tip, dar e un ţipat de...eliberare.
Eu mă îndrăgostesc de oameni care atunci când zâmbesc, observ o cicatrice mică ascunsă pe faţă. Mă îndrăgostesc de cei care-şi ţin ochii deschişi noaptea, doar că să mai vorbească cinci minute. Mă îndrăgostesc de oamenii care-şi trec mâinile prin par şi-şi iau faţa-n mâini, ascunzându-şi frumuseţea în spatele unor mâini murdare de atâta suferinţă. Mă îndrăgostesc de replici defensive. Mă îndrăgostesc de zâmbete discrete şi priviri secretoase. Mă îndrăgostesc de cei care nu dorm nopţile pentru că sunt dependeti de cuvinte mistuitoare, ce îmbată suflete fragile.
Mă îndrăgostesc de oameni ce poartă un parfum ucigător.
