Umbra sufletului

Capitolul 6

După ce ai mei pleacă, mă simt lipisită de orice putere. Lucrurile pe care le-am aflat despre mine m-au epuizat: sunt nebună, mamei îi este rușine de ceea ce sunt, mă învinovățește de parcă eu aș fi vrut să fiu aici. De ce nu m-a lăsat să mor dacă îi este așa rușine cu mine?

Deschid ușa camerei și e goală. Azi Sara împreună cu băieții au dreptul de a ieși afară, îmi târăsc picioarele până la fereastră, trântind ușa după mine. Mă așez pe marginea patului și dau perdeaua la o parte. Îi zăresc pe toți trei stând în cerc, Luca cântă la chitară, Sara are capul sprijinit de umărul lui Ștefan, iar Ștefan își ridică privirea spre fereastră și îmi face cu mâna, îi fac și eu la rândul meu apoi las perdeaua să-și ia poziția inițială.

Mă trântesc în pat, aruncându-mi teneși undeva prin cameră. Închid ochii și văd negru, un imens câmp de negru, cu câteva mici linii galbene, cam așa a fost viața mea. Neagră cu puțină culoare adusă doar de durere.

Mă ridic din pat și mă duc în camera de artă. O găsesc pe Simona care picta pe pânză.

— Bună, îi spun iar ea tresare

— Bună, m-ai speriat.

— Iarta-mă! Nu am vrut. Ce faci?

— Pictez, se dă la o parte pentru ai admira tabloul însă nu era nimic de admirat, doar câteva culori puse alandala, cu toate astea zâmbesc.

— Foarte frumos!

— Mulțumesc!

— Andrei ce mai face?

Își strange pumnii apoi mă privește nedumerită. Se plimbă prin cameră, merge din ce în ce mai repede și începe să bolborosească ceva. Ia în mână un pahar cu pensule și îl trântește pe jos, apoi își bagă mâinile în păr și țipă. Se întoarce cu o fața nervoasă spre mine și eu mă dau un pas în spate.

— De ce vrei să știi tu unde e Andrei? țipă și se repede spre mine

— Voiam doar să fiu draguță. spun pe un ton calm

— Zi mai bine că din cauza ta s-a despărțit de mine.

— Poftim? Ești nebună!

Probabil nu e cea mai bună afirmație pe care o puteam face dar mă scoate din minți. O văd cum se plimbă de colo colo fără oprire, o văd cum sparge lucruri, o văd cum se trage de păr; mă văd pe mine cum stau și privesc spre nebuna din fața mea paralizată, fără să mișc un mușchi. Mă privesc în continuu în oglinda din fața mea, un perete mare cu oglindă, mă uit la fața mea trasă, la cât de slabă sunt. O privesc pe Simona, forme voluptoase, zâmbet strălucitor, păr lung. O adevărată frumusețe. În comparație cu ea, eu sunt un mic spiriduș. O palmă peste față mă trezește la realitate.

Simona mă plesnește pentru a doua oară iar eu mă dezechilibrez. Mă sprijin cu mâna de masă și îmi întorc privirea spre ea.

— Din vina ta el m-a părăsit!

— Era un băiat imaginar! Vorbeai cu aerul! țip la ea și simt cum sângele mi se înfierbantă și adrenalina mă cuprinde

— Ba nu! Tu mi l-ai luat! Așa cum ai făcut și cu Ezra!

— Cine naiba este Ezra?!

— Te prefaci că nu știi când defapt tu stai tot timpul cu el. Lasă o să plătești pentru asta.

Se îndreaptă spre o masă plină cu pahare care conțin pensule și alte ustensile pentru pictură. De ce există pahare de sticlă în mâna unei nebune? O văd cum varsă pensulele din toate paharele și vorbește necontenit fără ca eu să pot înțelege un cuvânt din ceea ce-mi spune. O privesc cu uimire, oare așa arat și eu când am crize? Mă duc în partea opusă a camerei, aproape de peretele oglidă, î ntre mine și Simona fiind o distanță acceptabilă. Aceasta ia un pahar în mână privindu-l cu ochi sclipitori, plin de dorință, ochi nebuni care dezvăluie furie și frustrare. Mă privește la rândul ei, zâmbetul i se lărgește pe față dinții albi apărând ca un șirag de mărgele.  Ridică paharul deasupra capului, privesc fiecare mișcare pe care o face apoi realizez ceea ce vrea să facă. Nu știu cu ce viteză a luminii a zburat acel pahar dar i-am simțit imediat duritatea și am văzut cum cioburi pică pe podea.

Îmi privesc umărul iar bulza îmi este îmbibată în sânge. Oglinda este crăpată, privesc linia subțire care se extinde pe toată întinderea oglinzii. Sunt năucită, mă așez pe jos, nu o mai văd pe Simona. Oare a plecat?

Mă întind pe podeaua rece, las sângele să se plimbe nestingherit. O durere inexplicabilă de cap mă apucă, simt cum cineva îmi lovește țeasta cu un topor, din nou și din nou. Îmi apuc capul cu mâinile și țip. Văd ciobul de sticlă atât de aproape, ca o minune, îl iau și plimb pe brațul meu. 

Sângele și-a recapătat libertatea, durerea de cap începe să dispară, îmi plimb ciobul pe încheietura mâinii, apăs, simt durere, îmi duc mâna la gură și ling rana. Încep să râd, un râs aflat între agonie și extaz. Văd picioare albe apropiindu-se de mine.

— Deja am murit?

— Trebuie să o ducem la spital.

— Uuu..Nu știam că îngerii vorbesc, sau poate ești un drăcușor.

Îmi așez mâna pe fața lui, iar el mi-o dă la o partecu blândețe. Privesc lumina strălucitoare, calea spre purificare. Lumina seface din ce în ce mai mică, apoi dispare și în locul ei apare negrul obișnuit.