Pe cont propriu [Volumul I]

Capitolul 3-Eu dețin controlul

     Aseară a fost cu adevărat obositor. A trebuit la fiecare zece minute să îi aduc câte ceva lui Scott, care zăcea pe canapeaua din living. Mă bucur că măcar el a dormit câteva ore, suficient cât să nu dea de bănuit azi.

     — Scott, trebuie să mergi la școală! îi spun eu încălțându-mă cu bascheții mei albi.

     — Sunt rupt, Coco! Rupt! Și stricat! Ca o jucărie veche! răspunde el uitându-se pe tavan, de parcă eu sunt psihologul, iar el pacientul.

     Îmi dau ochii peste cap știind că nu mă vede. Dramatizează mereu. E foarte copilăros și la orice mică înțepătură plânge de primesc reclamații de la vecini.

     — Calmează-te! Nu e așa de rău. Du-te și fă un dus!

     — Asta va dura ceva, mă anunță el.

     — Te voi aștepta.

     — Dar vei pierde prima oră. E psihologia, o adori.

     Trage de timp, pot vedea asta. Dacă ar fi după capul lui, m-ar ține de vorbă până se termină orele, ca mai apoi să îmi spună că nu mai are rost să mergem. Nu pot permite asta.

     — Te duci să te pregătești singur sau o fac cu mâna mea! îl ameninț nervoasă, iar acesta se ridică iute de pe canapea și o ia la fugă pe scări spre baie.

     Ce bine că numai fața lui are o problemă gigantică, nu și picioarele. Ar fi trebuit să îl car eu, iar asta nu mi-ar fi plăcut deloc.

     Mă așez pe canapea și încep să butonez telecomanda, în speranța de a găsi ceva la care să mă uit cât îl aștept pe Scott.

     Imagini cu mine pocnindu-i pe cei din barul de ieri îmi derulează prin minte. Nu mă pot gândi la altceva! Mai întâi i-am bătut pe cei doi "șmecheri", apoi Gino a încasat-o rău de tot.

     Dar mă îngrijorează faptul că Scott are treabă cu un bărbat ca Gino. Îi cunosc părinții și sunt oameni de treabă, iar sora lui mai mică este foarte simpatică, dar niciodată cei din familia lui nu au pomenit de Gino Hardy.

     În timp ce mă gândeam, Scott apare de nicăieri gata de plecare. Miroase bine și are părul aranjat, dar fața lui tot arată a probleme.

     — Tu te-ai uitat în oglindă? îl întreb rămânând în aceeași poziție.

     — Da, de ce?

     — Arăți jalnic! Vânătăi și zgârieturi, asta vrei să vadă directorul?

     Mă ridic și aduc din baie niște fond de ten. Nu pot să cred că trebuie să îl machiez pe Scott, care e vizibil că e băiat. O să fac astfel încât să nu se observe, dar nu cred că fondul de ten va mai ameliora din priveliște.

     — Ce faci cu ăla? mă întreabă el și face câțiva pași în spate.

     — Ei haide, Scott! Ai auzit de font de ten? îl întreb apropiindu-mă.

     — Nu cred că am auzit... Oare ce o fi ăla? spune el sarcastic frecându-și bărbia cu degetele vrând să pară gânditor. 

     Decid să tac și îi spun să se așeze. După ce îl "machiez" cât să acopere cât de cât rănile, plecăm spre școală.

     — Urcă-te! îi spun eu și bat cu mâna locul din spatele meu al motocicletei.

     Își pune casca și se prinde de mijlocul meu speriat. Nu mă așteptam ca un băiat să fie așa de... feminin. Bine, mai puțin faza cu machiajul, dar în rest asemănarea este izbitoare. Și mai ziceam că Hunter seamănă cu o fată.