Capitolul I – Emoție, tu exiști ?
Totul devine ciudat, iar eu devin din ce în ce mai absent. Parcă emoțiile mele nu mai există. Acum nimic nu mă mai surprinde, caracterul meu rece și indiferent punându-mi un țăruș în inimă, astfel toată căldura țâșnind afară. Parcă aveam cuie băgate adânc în limbă, iar buzele-mi erau lipite.
Nu mai socializam cu nimeni de mai bine de cinci ani, cu excepția psihologilor și vânzătoarelor, rareori întâmplându-se să îngân un “nu” , pentru că acesta era un răspuns destul de complex și evident pentru mine. Preferam să scriu totul pe o foaie, pentru că de fiecare dată când încercam să rostesc ceva, vocea îmi era chinuită. Vocea mea.. Cum era? Nici eu nu mai știam. Nu mi-am mai cumpărat articole vestimentare sau încălțăminte de cinci ani, îmbrăcându-mă doar cu haine ce mi le croiam singur, astfel profitând de așa-zisul meu talent . Nu am mai mâncat carne din acea perioadă pe care am pomenit-o destul de des, de cinci ani.
Părul meu ajungea până la omoplați, șuvițele negre fiind tăiate o dată la trei luni cu o foarfecă ce o foloseam pentru a-mi crea îmbrăcămintea. Umblam mereu desculț, fie iarnă sau vară, noapte sau zi . Eram considerat de majoritatea o bestie, un om sălbatic, defapt, nici nu credeau că sunt un om..
Pe față aveam desenate linii, una în dreptul ochiului drept, albastră, iar una verde pe obrazul stâng, dând impresia că sunt un fel de băștinaș,deși tenul meu era atât de alb.. Evitam să-mi expun ochii în prezența luminii puternice. Irisul avea o culoare nemaiîntâlnită , spre pupilă fiind roșu, demonic,iar spre exterior un verde fosforescent. Oamenii ce mă vedeau trecând pe stradă mă asemănau unei ființe supranaturale, unui înger căzut, blestemat de creatori. Copiii ce mă vedeau îmi spuneau că sunt o zână, bătrânii erau siguri că sunt un diavol, adulții evitând să mă privească.Frecventam un singur tip de îmbrăcăminte : o bluză albă, ce avea mânecile în forma literei V, făcută de mine dintr-o pânză și pantaloni bej, largi, ce atingeau solul, astfel târâindu-i după mine . Mergeam la facultatea de arte, de ce , nu știu.. Nu studiam în clase, cu ceilalți tineri, ci eram într-un fel izolat în subsol, vorbind cu mine doar psihologii, ulterior chiar și psihiatrii. Nu eram nebun, bănuiesc..
Nu aveam părinți, nu aveam rude. Am fost adoptat de un bărbat pe nume Adev la vârsta de un an și jumătate, din câte mi-a povestit el. Acesta m-a îngrijit până la varsta de 14 ani, când filmele horror au devenit realitate. Acesta confecționa păpuși din.. din părți ale corpurilor decedaților. Ei bine, într-o seară m-a rugat să-i dau puțină piele , pentru a o folosi pentru noua sa păpușă, ce era foarte importantă pentru el , având în vedere că vorbea permanent de ea. O fâșie subțire din pielea de pe spate a ajuns in mâna lui, iar eu nu am simțit nimic. Durerea era vagă pentru mine . Frica și suferința nu reprezentau nimic , eu fiind mult mai puternic decât ele, dar mai slab decât fericirea. Acel concept de “ bunăstare”nu îmi era cunoscut, nu știam ce e. Revenind la Adev.. după ce „i-am făcut cadou” o parte din mine, acesta a plecat. Unde ? Nu știam și nu știu nici acum.
Din acea seară mi-e scârbă de carne, mi-e scârbă de oameni, mi-e scârbă de legături .
