Timpul-inamicul relaţiilor

Începutul sfârşitului

Este a doua oară când vreau să scriu ceva aici. Totul a început cu o poză. O poză importantă pentru mine. O poză cât o mie de cuvinte. Văzând-o şi uitându-mă clar la ea observam toată iubirea , dar in acelaşi timp, şi tristețea ei. Era o iubire tristă ce zăcea între doi iubiţi. Feţele erau pline de fericire şi iubire , pe când, sufletele de tristeţe profundă. Iubirea nu trebuie să înceteze niciodată. Ea este un sentiment care ar trebui să fie unul permanent. Şi , cum ziceam, uitându-mă la poză realizam cât de împlinită şi de fericită sunt. Mă uitam la mine şi după la ei şi nu îmi venea să cred că aşa e. Într-adevăr... fericirea mea era mai mare decât a lor. Faptul că el urma să plece îi sfâşia inima şi, in acelaşi timp, şi pe a mea. Ideea că ea va redeveni o fată supărată şi tristă mă pune pe gânduri. Sentimentele ei sunt foarte clare pentru mine, însa el nu ştie tot. Nu ştie şi nici nu va şti. Asta, pe lângă plecare, mă frământă şi mai rau. Ce să fac? Să îi spun eu? Nu! Ăsta e răspunsul final. Dragostea îi va face să aleagă "drumul" corect. Nu pot descrie sentimentul de tristeţe care mă frământă zilnic. Este ca şi cum mi s-ar întâmpla mie. Nu-mi pot descrie durerea." Nu se întamplă.": O minciună ce-mi linişteşte inima. "Nu va face aşa!":Altă frază ce-mi umple sufletul cu speranţă.
Viaţa are încercările şi jocurile ei. Pentru ei, asta este o mică încercare a vieții.