Inimi îndurerate: Departe de casă [EDITARE]

Capitolul 1

     Rezemându-și spatele de peretele rece din piatră, Rebeca privi absentă primele raze de soare care vesteau o nouă zi.

     Abia dacă închisese un ochi toată noaptea, somnul fiindu-i adesea întrerupt de scâncetele micuței Rut, de discursurile incoerente și de scurtă durată ale Deborei și, nu o dată, chiar de propriile-i coșmaruri. Mintea obosită îi proiecta mereu imagini horifiante în care totul părea o luptă oarbă, fără sens, singurul scop fiind acela de a supraviețui masacrului care progresa văzând cu ochii, provocând mereu noi victime, indiferent de vârstă sau clasă socială. Faptul că toate acele zgomote surde – ce păreau desprinse din legendele străbune pe care tatăl său obișnuia să le istorisească în serile liniștite de dinaintea războiului și care străpunseseră necontenit liniștea plăpândă ce domnea acum timid peste orașul sacru – încetaseră subit, o făceau să se întrebe dacă nu cumva întreaga noapte nu fusese decât un coșmar care se destrămase odată cu ivirea zorilor. Dar, privind spre patul în care dormeau acum ceva mai liniștite surorile ei, fu convinsă că totul se întâmplase aievea. Își sprijini capul între palme și o lacrimă i se prelinse pe obraz. Îi era teamă! Teamă de furia romanilor setoși de sânge, teamă de încăpățânarea și de prostia iudeilor, teamă de zeloți, teamă de însăși realitatea pe care o trăia!

     – Rebeca? vocea somnoroasă a surorii mai mici o făcu să tresară involuntar. Își șterse în grabă lacrima pe care o lăsase până atunci să-i curgă în voie, apoi își ridică privirea înspre fetița de numai șapte anișori.

     – Te-ai trezit, șopti cu voce răgușită și-și dădu o șuviță de păr după ureche, zâmbind trist. De ce nu încerci să mai dormi puțin?

     – Unde... unde e mami? întrebă micuța Rut cu teamă în glas, neluând în seamă întrebarea surorii ei. Rebeca înghiți în sec. Cum să îi spună ceva ce nici ea nu putea încă să accepte? Oftă adânc.

     – Încă... nu s-a întors, reuși să îngâime. Își strânse genunchii la piept și-și încrucișă brațele în jurul lor, rezemându-și capul de perete și privind în gol înspre tavanul nu foarte înalt. Din moment ce nu mai era singura trează, nu își mai putea permite luxul de a-și vărsa amarul în lacrimi – trebuia de acum să încuie totul în inima ei, care era și așa mult prea plină deja, pentru că, momentan, nu avea altă opțiune mai bună. Și pentru că ar fi dat orice să își poată scuti surorile mai mici măcar de suferința aceasta la nivel psihic. Așa că încerca să ia totul asupra ei, chiar dacă asta însemna să se macine singură pe interior, încetul cu încetul.

     – N-nu s-se mai... întorc, nu-i așa? întrebă Rut cu voce tremurândă, scoțând-o din transă, și încercă să își înăbușe plânsul ce o podidi.

     Rebeca se uită trist înspre sora ei, prea slăbită fizic și psihic pentru a se ridica și a o mângâia. Întinse în schimb ambele mâini înspre aceasta, chemând-o lângă ea. Fetița merse și, când ajunse în brațele surorii sale, dădu frâu liber lacrimilor. Rebeca o strânse tare la piept și-i mângâie părul mătăsos, lăsând-o să se descarce. „Îi va fi mai bine după asta", încercă să se convingă.

     – Șșș... O să ne descurcăm noi cumva, șopti. Apoi adăugă mai mult pentru sine – sper.

     – Eu îi vreau pe mami și pe tati, nu înțelegi? șopti la rându-i Rut, cu o urmă de reproș în glas, privindu-și sora printre lacrimi. Fiind cea mai mică, găsise mereu pe cineva care să o înțeleagă și să îi ofere ce își dorea, așadar nu înțelegea de ce nu putea fi la fel și de această dată.

     Își îngropă din nou fața în palme și își sprijini capul pe pieptul Rebecăi. Dacă ar fi fost mai mare, poate ar fi reușit să privească altfel situația. Poate mai bine, cine știe? Și totuși, analizându-și sora mai mare – așa cum numai ea știa să o facă – ajunse la concluzia că nici aceasta nu era mai liniștită decât ea, doar că nu voia să lase să se vadă asta. Poate că ar trebui să încerce și ea să fie mai înțelegătoare, își spuse. Dar oricât ar fi încercat, atunci când gândul îi ajungea la mama ei, toată voința o părăsea brusc. Oricât și-ar fi dorit să nu mai fie o pacoste pentru frații ei, nu reușea pur și simplu să se comporte altfel decât o făcea de când părinții lor plecaseră la datorie. O aprecia atât de mult pe sora ei pentru faptul că era acolo pentru ea și încerca să o mângâie! Nu știa ce s-ar fi făcut dacă ar fi abandonat-o în brațele tristeții din acele momente...