Dragon al Cerului(in curs de editare)

Capitolul doi

   Eram în camera în care m-am trezit. Priveam focul care dansa şi îşi trimitea suliţele argintii prin încăpere şi încerc să uit dispreţul pe care l-am primit din partea dragonului de foc. Cuvintele lui erau ca un fel de provocare, dar tonul pe care-l folosise, suna ca şi cum...ca şi cum nu aveam nicio şansă. Am auzit scârţâitul uşii, iar când am privit spre ea, Echo mă privea lung, încercând să desluşească ce aveam de gând să fac.

- De ce stai acolo? l-am întrebat, zâmbindu-i.

   Înainta până în centrul camerei şi se aşeză la un metru de mine. Îşi întinse coada şi şi-o puse în poala mea. Am atins-o, solzii de pe aceasta zgârâindu-mi uşor palma. Îşi aşeză labele sub cap şi îşi aţinti privirea spre văpaia de foc.

   "Nimeni nu te consideră ca fiind Dragonul Cerului!"

- Nu-i condam! am bolborosit, strângându-i coada la piept. Nici eu nu mă consider!

   "Dar eşti!". Ochii îi scânteiau. Îşi trase coada şi îşi ridică capul, punându-l în poala mea. Şi-a închis ochii odată ce a simţit mâna mea, mângâindu-l. "Trebuie doar să le demonstrăm! Să le demonstrăm că tu eşti Dragonul Cerului!"

-Cum?

   "Nu ştiu! Foştii Dragoni ai Cerului şi-au primit titlul doar după ce au murit. Se spune că odată ce un Dragon al Cerului e mort, corpul îi străluceşte şi aşa îşi dau seama că e cu adevărat stăpânul unui dragon de gheaţă! În plus, în cazul tău, e mult mai greu!"

- De ce? l-am întrebat, îmbrăţişându-i capul.

   "Pentru că eşti fată! Ultima femeie care a fost numită Dragonul Cerului a murit acum cinci sute de ani!"

   Deci n-aveam nicio şansă? Oricum de ce-mi păsa? Am venit ca o străină în această lume, toţi mă consideră o străină...o biată străină ce nu va putea să se adapteze. M-am ridicat, lăsând capul dragonului să alunece pe patul tare. Am ieşit din cameră. Noaptea se lăsase peste această lume, luna, aceeaşi lună strălucitoare, veghea şi împrăştia lumina peste tot. Era linişte, o linişte plăcută, dar totodată înăbuşitoare. Pereţii din piatră dădeau un aspect rustic, iar tapiţeriile prinse cu cuie de lemn aruncau o umbra sinistră holului. Am înaintat până la capătului acestuia. Vroiam să merg pe acel câmp unde bătrânelul m-a dus azi. Coboram scările, când am auzit, din dreptul ultimei uşi, vocea bătrânului şi a câtorva persoane. Ştiam că nu e frumos să asculţi conversaţiile altora, dar mi-am lipit urechea de uşă.

- Ea nu este Dragonul Cerului! se auzi o voce de bărbat ţipând. Nu poate fi! Şi, chiar dacă ar fi, ea nu e potrivită pentru acest titlu. E slabă, nu ştie să lupte, se sperie din orice! Nu e demnă de această poziţie! Nici măcar nu e frumoasă!

- Exagerezi! vocea bătrânelului se auzi, era calma. Doar pentru că are părul lung şi cârlionţat, faţa albă şi urechi scurte, asta nu înseamnă că e urâtă! Asta nu are nicio legătura cu discuția noastră, e doar o scuză şi ştii prea bine asta! Nu poţi să îi spui unei persoane că e urâtă doar pentru că e diferită de cea ce vedem în fiecare zi!

- Dorrius! ripostă o altă voce. Ea nu este pregătită şi nici nu va fi!

   M-am retras de lânga uşă. Când m-am întors, m-am speriat de Echo. Mă privea suspicios, apoi îşi ciuli urechiile. Mârâi şi, în clipa următoare, eram atât de departe de pământ. Dragonul îşi lăsă urechile pe spate şi se înălţă mai sus. Mă ţinea cu ghearele. Am vrut să mă agit, dar mi-am înghiţit acest gând când mi-am reamintit că nu eram cu picioarele pe pământ. Aerul nopţii mă izbea în faţă, lumina lunii oferind un pic de mister apei ce se întindea sub noi. Echo îşi deschise larg aripile şi se lăsă să cadă. Mi-am închis ochii speriată. După câteva secunde nu i-am mai simţit ghearele şi mi-am deschis ochii.