Comentariul poeziei "Testament", de Tudor Arghezi, releva o ideatie bogata, metafore indraznete si o viziune originala asupra succesiunii generatiilor (elemente moderniste).
Prima strofa este alcatuita din opt versuri.
In primele doua versuri, poetul i se adreseaza fiului (urmasilor) carora le lasa Cartea sa (opera), asa cum strabunii ne-au lasat textele sacre.
Intre cei doi termeni care incheie versurile 1 si 2 ("moarte", "carte") se stabileste o opozitie: in vreme ce fiinta poetului se va intoarce in lut, opera va dainui mereu.
Tot aici, epitetul individual "nume adunat" contine ideea ca opera a fost zamislita printr-un proces trudnic si indelungat, la capatul caruia poetul isi va aduce partea lui de contributie la "urcusul" in timp al omenirii.
Versurile 3-8 ale primei strofe ofera "o viziune de sus a germinatiei antropologice" (Calinescu), poetul coborand in timp pana in clipa in care s-au nascut primii oameni.
Astfel, metafora "seara razvratita" reprezinta, ca si la Eminescu, intunericul anterior nasterii lumii; aparitia "razvratita" a vietii este uriasa forfota universala din ziua cea dintai a omenirii, continuata cu urcusul in timp al generatiilor.
Imaginea halucinanta a strabunilor care urca "prin rapi si gropi adanci" (metafore) sugereaza acest suis "pe branci", care va sfarsi in mormanele de oseminte.
Poetul si fiul nu sunt decat doua momente ale eternei curgeri a "raului" de oameni. Integrat acestei legi cosmice, poetul stie ca este "bolnav de vreme", ca va veni clipa cand va muri. De aici, se naste hotararea de a se inscrie, prin Cartea sa, intr-un timp fara limite.
In prima strofa, opera este vazuta ca ..o treapta" in "marea trecere" universala, un moment al progresului inceput in adancurile timpului originar, cand cei dintai strabuni s-au ridicat din golul preexistentei.
Noutatea viziunii asupra artei si a rolului poetului constituie elemente moderniste.
In strofa a II-a, "Cartea" devine "hrisovul vostru cel dintai", act al innobilarii prin munca, daruit urmasilor spirituali.
Ideea legaturii poetului cu stramosii este exprimata in metafora osemintelor "varsate" in sufletul acestuia, intr-o contopire fara sfarsit.
In strofa a IlI-a (alcatuita din 18 versuri) se concentreaza o ideatie densa.
In aceste versuri, ideea legaturii dintre generatii castiga noi semnificatii: "batranii" autorului sunt taranii (care au mentinut, prin truda lor, viata planetei incadrand-o in ritmurile cosmice); metafora: "Sudoarea muncii sutelor de ani" cumuleaza sirul de opintiri existentiale ale strabunilor-tarani, avand drept consecinta aparitia unor generatii de intelectuali.
Poetul face parte din chiar prima serie de oameni ai spiritului (metafora sapei preschimbate in condei si cea a brazdei
prefacute in calimara), iar rostul sau in lume li se datoreaza stramosilor-tarani.
Ridicati la rangul de Creatori, "batranii" sunt sacralizati, iar memoria lor (metafora " cenusa mortilor din vatra") devine "Dumnezeu de piatra".
In versurile 5 si 6 este indicat izvorul limbajului poetic arghezian: graiul aspru, frust al "batranilor" tarani, caruia poetul ii da noi straluciri.
Tot aici, apare si sintagma "cuvinte potrivite" (care constituie si titlul primului volum arghezian). Aceasta il defineste pe autor ca pe un artizan care "potriveste" cuvintele in vers, printr-o activitate migaloasa si grea, desfasurata in "mii de saptamani".
Decantate din graiul simplu si rudimentar (aspru si pur ca insusi pamantul) al inaintasilor tarani, cuvintele sunt "prefacute" "in versuri si-n icoane", devenind arta.
In versul al X-lea din strofa pe care o discutam, este enuntata estetica uratului: "Facui din zdrente muguri si coroane" inseamna transformarea uratului in frumos, adica in poezie.
Pe un plan mai profund, uratul face parte dintre atributele lumii care si-a pierdut sacralitatea. in acest sens, poetul devine un Creator care ii reda lumii frumusetea disparuta, poezia devenind o ipostaza a Logosului.
Estetica uratului este formulata si in doua versuri din strofa a IV-a:
"Din bube, mucegaiuri si noroi Iscat-am frumuseti si preturi noi"
O seama de verbe din strofele a IIl-a si a IV-a subliniaza rolul poetului in aceasta transfigurare: "am ivit", "le-am prefacut", "facui", "l-am preschimbat", "iscat-am".
In aceste versuri, tema eului poetic este tratata in spirit modernist: in ipostaza de artizan, poetul zamisleste o alta "lume" decat cea traditionala, o "lume" a tuturor cuvintelor (frumoase si urate).
Strofa a IV-a reliefeaza rolul purificator al creatiei poetice: aceasta este armonie (metafora cantecului la vioara) care incanta, dar si pedepseste, in scopul curatirii lumii ("Pe care ascultand-o a jucat
Stapanul ca un tap injunghiat").
Transfigurata in poezie, durerea ancestrala are menirea de a izbavi, de a spala de pacate pe cei care reprezinta raul, astfel incat lumea sa-si recapete puritatea pierduta.
In ultima strofa, autorul isi sintetizeaza opiniile asupra viitoarei sale creatii.
Alcatuita din "slova de foc" (cuvantul fierbinte, inspirat) si "slova faurita" (cuvantul ales cu migala si truda), "Cartea" este darul pe care "Robul" (autorul) i-l ofera "domnului" (cititorul, urmasul).
In aceasta secventa (ultimele doua strofe) se observa o anume obscuritate a textului, astfel incat metafore cum ar-fi "Stapanul ca un tap injunghiat", "ciorchin de negi" sau "Domnita sufera in cartea mea" se- lasa greu descifrate. De asemenea, observam ca unii termeni capata semnificatii neobisnuite, contrastele sunt izbitoare, iar sintaxa frazei poate fi rupta (elemente moderniste).
