Misterul Amuletei

Întâmplări nefericite

Continui să plâng, punându-mi mâinile la urechi și țip de parcă aș fi înnebunit :
-Oprește-te odată! Țip pentru ultima dată și șoaptele se opresc.

-J...Jacqueline,ce s-a întâmplat? mă întreabă Anubis îngrijorat.

-Șoaptele acelea..M-mă amenințau..O să mor curând! spun pe un ton rece.

-Ale cui? intervine doamna Annabelle.

-Era un bărbat,cu un râs malefic..Râsul acela,n-nu mai vreau să vorbesc despre asta.. mă ridic de pe jos și plec.

Ignor srigătele doamnei Annabelle și ale lui Anubis și merg spre camera mea unde este un străin destul de arătos.

-Măi,măi,măi,s-a supărat prințesa?spune pe un ton batjocoritor.

-Cine ești și ce vrei? spun serioasă și îmi pregătesc arcul cu săgeți.

-Nu am venit să mă lupt. Am venit cu o propunere. se apropie de mine și îmi ia o șuviță de păr.

-C..ce propunere? continui pe același ton serios și încep să-mi strâng pumnii.

-Cred că ai auzit de academia Wolfmore. Am venit să te iau de la gunoiul ăsta și să te duc undeva unde sunt cei de rangul tău. îmi lasă șuvița de păr și se uită plictisit la mine de parcă sunt un obiect pe care trebuie să-l ducă undeva.

-Nu vin! spun scurt și la subiect.

-Faci cum vrei Jacqueline! O să regreți.O să-ți moară toți oamenii dragi.

Deschide un portal diferit de cele deschise de Anubis și îmi aruncă o ultimă privire înainte să plece.

-E ultima ta șansă,Jacqueline.

Îmi scot arcul și trag o săgeată în mâna lui.
Și-o scoate foarte ușor de parcă nici nu l-a afectat și furia începe să fie evidentă pe chipul lui.

-Eu am venit să te iau cu frumosul. Dacă vrei să se lase cu vărsare de sânge,pot să fac și asta.

Își materializează o sabie care seamănă izbitor cu Excalibur. În momentul de față eram neajutorată.
Îmi acceptam sfârșitul și-mi bag mâinile în buzunare. Acolo găsesc cartea cu vrăji a mamei. I-am mulțumit în gând și o scot.
Fac vraja de mărire. Nici nu știu de unde am scos-o. Caut o vrajă care să mă ajute.
La fiecare mișcare a sabiei lui mă feresc și găsesc într-un final vraja.
Pun o mână în față și încep să rostesc cuvintele:

-Magicus timpus freezingus!

În momentul următor el a împietrit și sabia era chiar deasupra capului meu. Presupun că vraja va dura până îl găsesc pe Anubis.
Mă asigur că pot închide portalul singură și încep să-l caut pe Anubis.
Nu era la bibliotecă,nu era la doamna Annabelle. Parcă intrase în pământ.
Simt că cineva mă lovește în cap, iar apoi.. negru.
Mă trezesc cu o durere de cap. Ce s-a întâmplat? Unde sunt?
- Jacqueline! Jacqueline! Te-ai trezit? Ești bine? un băiat mă întreabă.
- Sunt bine, dar am o mică întrebare. Cine ești tu? întreb confuză.
Pe fața acestuia se poate citi uimirea.
- Cum adică cine sunt eu? Sunt Anubis, protectorul tău. Ce e cu tine, Jacqueline?
- Cum protector? Eu nu te-am mai văzut în viața mea! Unde e mama?
- Este în lumea oamenilor. Jacqueline, ce se întâmplă? Sper că glumești.
- Nu glumesc deloc. Lumea oamenilor?
- Da, mama ta e acolo, iar noi suntem în lumea magică.
- Eu visez, așa-i? Asta trebuie să fie. Nu există lume magică.
- Tu ai amnezie. Trebuie să te duc la doamna Annabelle.
- Nu! Vreau acasă!
- Dacă te duc acasă trebuie să vi mai întâi cu mine. Bine? îmi spune de parcă aș fi un copil mic.
- Bine...
Mergem în biroul unei doamne drăguțe, iar băiatul acesta... Anubis începe să vorbească.
- Doamnă Annabelle, avem o mare problemă. Zeița are amnezie!
- Cum s-a întâmplat asta? Ca protector al ei ar trebui să o aperi!
- Am fost să investighez. De câteva zile simt o aură malefică, dar n-am descoperit unde se află.
- Tu te auzi? Simți o aură malefică, dar o lași singură? Câtă incompetență din partea ta!
- Îmi pare rău, doamnă! Nu o să se mai repete...
- Mă scuzați! intervin eu. Până la urmă îmi explicați și mie ce se întâmplă?
- Taci! spun amândoi deodată nervoși.
- Bine, supărăcioșilor...
- Cum o vindecăm? Există vreo vrajă sau ceva? întreabă Anubis.

-Putem s-o vindecăm, dar va dura ceva. Ai putea să ai grijă în acest timp...
Dă ochii peste cap şi scoate o carte groasă cu vrăji.

-Da,doamnă! spune Anubis şi mă ia de mână.

-Şi..Unde mă duci? spun curioasă.

-Undeva să fi în siguranță.
Deschide o uşă şi intrăm într-o poieniță care arată superb.

-Wow..spun în timp ce Anubis se mulțumeşte cu fața mea uimită.

-Poți să faci să apară ce vrei cu un gând aici.

Auzind aceste cuvinte îmi doream antidotul acela, dar se pare că nu a mers aşa că vreau să materializez un bloc de desen şi un creion.De data asta a mers.
Mă pun lângă rădăcinile unui copac mare şi încep să desenez bucurându-mă de acea atmosferă perfectă.
După ce schițez câteva desene, somnul mă fură şi adorm pe iarbă şi intru în minunata lume a viselor.

Credeați că e un vis frumos,nu?

Din contră,e un coşmar plin cu oameni pe o câmpie care se luptă.Coşmarul nu a durat mult aşa că m-am trezit imediat.
Îmi deschid ochii neliniştită şi-l văd pe Anubis aproape de mine. Poate prea aproape de mine.

-Ăăm..Ce înceci să faci? Îl întrerup.

Se înroşeşte tot la față şi se retrage.

-Voiam să văd dacă pot să îți readuc memoria.

-Cum?

-Într-o legendă se spunea că sărutul pur salvează de la amnezie sau altele..

-Hai să încercăm..spun fără a gândi.

În acel moment Anubis se apropie de fața mea lent,îşi pune mâna pe obrazul meu în timp ce eu probabil sunt roşie ca un rac şi se uită în ochii mei parcă cerând acordul de a mă săruta.
Îi urmez exemplul când îşi închide ochii şi aştept acel moment care te face să îți pui sângele în mişcare.
Buzele lui se aşează perfect pe buzele mele creând cel mai frumos sărut pe care l-aş putea avea vreodată.
Imediat imagini mi se derulează în minte şi îmi revine memoria.
Realizând ce se întâmplă îi copiez gestul mai sfioasă.

Nu pot să cred,Anubis m-a sărutat şi chiar mi-a plăcut!
Cum se poate întâmpla aşa ceva?