Identitate vol. 1: Sclava

1. Apariția mea pe lume

Multă vreme, am plutit într-un vid absolut. Multă vreme am trăit în întuneric, visând la lumina zilei, învârtindu-mă fără oprire într-un loc al neștiinței și al nesiguranței. De secole întregi, zăceam în beznă, în afara oricărui timp și spațiu, așteptând să vină și vremea mea. Căci aici unde eram, nu exista nimic. Nu exista lumină, nu existau culori și nici natură. Doar un gol desăvârșit, negru. Timp de o mie de veșnicii, am rămas într-o nemișcare de piatră, un spirit atât de vechi încât însăși existența Pământului părea nouă în comparație cu mine, dar în același timp, atât de tânăr încât nici nu existam încă. Iar locul în care trăiam era veșnic și efemer în același timp. Aici nimic nu se supunea ordinii de pe Pământ. Nu exista gravitație, nu exista materie, nu exista diversitate, iar propria noastră lume, atât de limitată și totodată, atât de întinsă, părea moartă și lipsită de viață.

Peste tot în jurul meu, cufundate în aceeași tăcere aproape asurzitoare, se aflau miliarde de alte spirite. Infinite siluete albe, transparente, la fel de ireale ca și mine, a căror slabă lumină argintie, fantomatică dădea acestui gol cavernos un aspect și mai sinistru. Toate pluteau în jurul meu, identice și în același timp, atât de diferite, cufundate în gândurile lor enigmatice. Erau atât de multe încât formau un lanț care se întindea până departe. Atât de multe, încât ți-ar lua zece vieți de om să-i numeri pe toți. Aidoma mie, ei nu existau. Erau doar niște suflete, niște euri inexistente care așteptau să-și găsească destinul și identitatea, atunci când vor fi arunați în Lumea de Afară. Câteodată, atunci când spiritele erau mai agitate, începeau să se rotească dintr-o parte în alta, în spirale largi și nesfârșite. Se amestecau, se răsuceau și se rătăceau printre atâția alții ca ei, asemenea unui roi de albine. Însă în majoritatea timpului, rămâneau pe loc, în hibernare, cu simțurile amorțite.

Acum vă veți întreba: Dar cine sunt eu ? Și unde trăiam ? Ei bine, nu vă pot răspunde la prima întrebare, întrucât atunci nici nu știam dacă sunt fată sau băiat, dacă sunt un om, un animal sau doar o plantă. Aș fi putut fi orice. Totul este o loterie în Locul Nenăscuților. Este ca o sală de așteptare aflată undeva, dincolo de capacitatea voastră de înțelegere, la limita Universului. Este locul de unde începe totul.

Auzisem nenumărate povești, cum că atunci când va veni vremea să mă nasc, voi apărea pe lume, voi fi o persoană adevărată, o ființă vie. La început, voi fi doar un bebeluș și va trebui să cresc pentru a deveni cineva. Voi fi mai întâi copil, apoi adult și în cele din urmă, bătrân. Voi cunoaște oameni adevărați, voi umbla și voi vorbi, voi vedea și voi simți. Dar deocamdată, toate acestea erau doar vise.

Atunci când venea vremea cuiva să se nască, unul din spirite începea să pălească, să se dezintegreze. În cele din urmă, dispărea cu totul din Locul Nenăscuților. Le uram atunci noroc, încercând să-mi imaginez unde aveau să ajungă. Mă întrebam dacă aveau să fie fericiți să trăiască, dacă își vor mai aminti ceva despre acest loc. Câteodată, îmi plăcea să-mi dau cu părerea, să încerc să ghicesc care din ei va fi următorul născut. Însă toți erau identici. În timpul în care am zăcut acolo, mi-am dorit să-mi vină și mie rândul. Însă nu știam că Locul Nenăscuților este un paradis în comparație cu lumea reală. Faptul că eram identici ne făcea egali, dar în lumea reală, egalitatea nu există, deși asta aveam să aflu abia mai târziu.

Nu știam ce credeam cu privire la naștere. Pe de o parte, vroiam să trăiesc cu adevărat, vroiam să scap din vidul în care zăceam de atâta timp și să intru, în sfârșit, în Jocul Vieții. Dar pe de altă parte, mă temeam. Nu știam ce mă aștepta dincolo. Totul era necunoscut pentru mine. Câteodată mă întrebam dacă lucrurile pe care le auzeam chiar erau adevărate. Dacă chiar exista acel tărâm fermecat, acel Paradis însorit la care visa toată lumea. Poate că toate erau doar niște povești, poate că dincolo ne aștepta moartea. Doar la acest gând mă cutremuram. Dar nimic nu putea fi mai rău decât acest gol infinit al niminiceniei. Nimic altceva n-ar trebui să mă îngrozească. Însă mă înșelam amarnic.

Deși mi-am închipuit de atâtea ori cum va fi când mă voi naște, acest moment m-a luat prin surprindere. Stăteam întinsă în veșnicul vid negru, în starea de amorțeală în care mă aflam de obicei, când brusc, am simțit ceva. Înțepături pe tot corpul. Un șoc electric îmi scutură întregul trup, urmat de o bubuitură puternică, ce păru să aibă loc undeva, la mii de kilometri depărtare. M-am dezmeticit, ieșind din transa în care mă aflam în mod obișnuit. Mă simțeam de parcă un elastic uriaș mă trăgea, o forță invizibilă căreia nu mă puteam împotrivi. Întreaga lume începu să se rotească în jurul meu, părând că se evaporă, iar undeva, la capătul unui tunel, auzeam voci. Erau încă neclare și înăbușite, răsunându-mi cumva în subconștient. Mi-am dat seama că doar eu le auzeam. Celelalte euri mă priveau cu ochii lor ficși, identici.

--Se trezește ! Încă unul care se trezește !, am auzit vocea metalică a unuia dintre euri răsunându-mi în minte, prin telepatie.

Mi-am privit trupul alb, diform și gelatinos și mi-am dat seama că nu lumea se evapora în jurul meu, ci eu mă dezintegram.

„Da. Mă trezesc. În sfârșit, a venit și vremea mea", m-am gândit, înainte ca contururile mele să dispară cu totul.

Lumea mea, vidul acela în care trăisem confortabil atâta vreme dispăru dinaintea ochilor mei. În schimb, n-am mai văzut decât o ceață lăptoasă care mă înconjura din toate părțile. Dar asta doar pentru câteva clipe, pentru că atunci când am deschis următoarea dată ochii, am văzut pentru prima dată lumina. Era aurie, strălucitoare și oarecum dulce, aducând o căldură plăcută care îmi invada corpul. Erau razele primei mele dimineți în paradis, razele care aduceau culoarea (la propriu) în viața mea. Și pentru prima dată, realizam că am un corp, că sunt cât se poate de materială. Cu toate astea, apariția mea pe lume era destul de stranie. Stăteam întinsă pe ceva tare și mă simțeam dintr-odată greoaie și foarte ostenită, de parcă aș fi depus un mare efort fizic, iar membrele mi le simțeam amorțite. Dar nu-mi păsa de toate astea. Nu-mi păsa nici cine sunt sau ce căutam eu acolo. Nu-mi păsa unde mă aflam. Acum tot ce conta era lumina aceea și ciripitul vesel al păsărelelor. Am avut impresia că aș putea rămâne acolo pentru totdeauna, privind cerul și norii călători. Însă nu a durat mult timp, căci binecuvântata liniște a fost tulburată de un râs zgomotos. Deși abia apărusem pe lume și nu știam nimic despre bine și rău și despre nimic în general, râsul acela îmi dădu fiori. Avea ceva hidos și înspăimântător în el. În mod sigur, asta nu era scena unei nașteri normale.

Am încercat să mă ridic în capul oaselor, dar am descoperit că nu pot. Eram culcată pe o placă de metal și aveam încheieturile mâinilor și picioarelor prinse în niște cătușe de fier și țintuite pe acea placă. Iar deasupra mea, am văzut chipul unei femei tinere care mă studia cu minuțiozitate. Părul ei era lung și negru ca abanosul, ajungându-i până la talie. Avea un chip exotic, cu un ten închis la culoare, parcă fără vârstă și doi ochi mari, căprui, de culoarea migdalei, a căror privire mă sfredelea cu o lăcomie feroce. Avea buzele de un roșu intens, gene lungi, din care clipea întruna și un machiaj perfect, care o făcea să pară foarte feminină și totodată, foarte intimidantă. Femeia avea niște brațe subțiri ca niște bețe, purtând niște mănuși negre, de mătase, care îi ajungeau până la coate. În ciuda căldurii, purta o rochie elegantă violet închis, din catifea, lungă până la glezne. Era înzorzonată, având o grămadă de brățări pe încheieturile mâinilor, mai multe rânduri de mărgele și șiraguri de perle atârnate la gât, niște cercei atât de mari încât era de mirare cum de urechile ei suportau o asemenea greutate și o mulțime de broșe ornate cu pietre prețioase. Era înaltă, impunătoare și în mod clar de viță nobilă. Era incredibil de frumoasă, dar era o frumusețe înfricoșătoare, iar rânjetul ei malefic și sclipirea rea, plină de nebunie a ochilor ei te pătrundeau până în oase. Părea să emane răutate din fiecare por al corpului ei. Femeia râse din nou, acel râs sinistru și cumplit, cumva antic.

--Bună, micuța mea clonă !, îmi zise cu vocea ei ciudată și rece, ca de reptilă, văzându-mi ochii deschiși. Te-ai trezit deja ?

Și atunci, pentru prima oară în viața mea, am știut ce este frica.