Identitate vol. 1: Sclava

3. Două picături de apă

Mergeam pe strada înțesată de oameni, trecând pe lângă ceea ce aveam să aflu curând că se numesc copaci, case și magazine. Dacă atunci când încercasem să fug nu avusesem timp să mă uit în jur, acum toate aceste lucruri mi se păreau foarte interesante. Pentru mine, totul era nou și surprinzător, după întunericul în care trăisem atâta vreme. Nu știam nimic despre lume, dar știam că trăiam și vroiam să mă bucur de tot. Uitând pe moment de aversiunea mea față de ducesă, țopăiam și priveam în jur, alergam pe străzi și chicoteam ca un copil, bucurându-mă de priveliștea unui oraș aglomerat și însorit. La fiecare câțiva pași mă opream, atingeam copacii și culegeam frunzele de pe jos. Când treceam prin aglomerații de oameni, mă uitam atent la chipul fiecăruia, analizam atent fiecare detaliu, încercând să înțeleg rostul acestei lumi. Din ce în ce mai enervată, ducesa mă îndemna să mă grăbesc. Am ascultat-o și am pornit după ea, trebuind aproape să alerg ca să țin pasul cu ea.

--Ce sunt cutiile astea albe ?, am întrebat la un moment dat.

--Sunt case. În ele locuiesc oameni, spuse ducesa înțepată.

--Da, am auzit câte ceva despre ele în Locul Nenăscuților, am mormăit ca pentru mine.Și de ce casele au niște chestii roșii deasupra lor ?, am întrebat la un moment dat, privind în sus.

--Se numesc acoperișuri, idioato !, pufni ea.

--Oau !, am exclamat brusc, văzând o pisică albă cu pete negre, zbughind-o printre picioarele trecătorilor și dând colțul. Ce e ființa aia ? Mergem după ea ? Te rog !

--Lasă mâța în pace !, zbieră ducesa, ținându-mă de braț și oprindu-mă s-o iau la fugă. Nu pleci nicăieri de lângă mine ! Și te rog, taci de acum încolo și nu te mai minuna atâta de toate banalitățile ! Mă faci de toată jena !

--A, de-aia se uită toți oamenii la noi !

--Doar taci !

De atunci, n-am mai scos nici un sunet până n-am ajuns la conacul ducesei. În comparație cu micile căsuțe albe, cu acoperișuri roșii și ferestre mici și cu grădinile micuțe, conacul părea absolut imens. Tocmai străbătusem o piață însorită, plină de oameni și trecusem pe lângă un parc cu tobogane și leagăne când, ajungând în centrul orașului, am văzut o clădire imensă, din piatră, de un gri cenușiu, înălțându-se deasupra celorlalte clădiri.

--Oau !, am exclamat, oprindu-mă în fața gardului negru, care îmi ajungea cam până la umăr.

Conacul era imens și părea foarte vechi. Avea zeci de etaje și niște ferestre mari, cu perdele de catifea roșie. Ușa de la intrare era din lemn lăcuit de stejar și avea un ciocănel reprezentând capul unui dragon atașat pe ea. Scările care duceau la ușă erau din marmură, iar de-a lungul lor erau așezate statuile unor creaturi mitologice. Cât despre grădină, aceasta era superbă: un spațiu vast, pe care creșteau flori multicolore și arbori fructiferi, cât și nenumărate plante exotice, din toate țările și de pe toate continentele. Iar în capătul grădinii, era o fântână de modă veche, pictată cu motive florale.

Privind conacul, nu am putut să nu admir bogăția ducesei, cu toate că, în mod inexplicabil, acea clădire mă intimida. De parcă ar fi trăit o prezență rea, diabolică. Am observat, de asemenea, că oamenii obișnuiau să ocolească clădirea, că nici măcar nu priveau înspre ea, iar acest lucru m-a făcut să mă întreb de ce. Observasem și în piață că oamenii se dădeau la o parte, respectuoși, din calea femeii. Atunci când treceau pe lângă ea, făceau câte o reverență, dar ea nu le arunca nici măcar o privire și mergea mai departe, iar pe oriunde mergea, oamenii își întrerupeau conversațiile și se grăbeau să dispară, lăsându-ne drumul liber. Cu toate astea, era vorba de mai mult decât respect. Era groază amestecată cu venerație.

Ducesa Anemona îmi întrerupse însă șirul gândurilor, vorbindu-mi pe un ton mieros:

--Deci, ce părere ai, Mona ? Îți place casa mea ?

Atitudinea ei se schimbase radical. Din femeia rea și tăioasă, se transformase într-o persoană elegantă, de viță nobilă. Își îndreptase spatele și mă privea cu un aer regal.

--E ... imensă !

Ducesa îmi zâmbi în felul ei ciudat, care mă făcea să mă fâstâcesc.

--Știu. Iar de acum, casa mea este și casa ta, spuse ea din vârful buzelor.

Acum chiar nu mai știam ce să cred despre ea, iar acest lucru mă zăpăcea. Acum părea prietenoasă, dar îmi dădeam seama că tocmai acest lucru o făcea să fie foarte periculoasă. Această femeie avea o mie de fețe, era schimbătoare ca luna martie și mai ales, îi plăcea să se joace cu mintea oamenilor, să-i deruteze, ca apoi să-i prindă în capcană. Ferocitatea ei era mascată de acel aer elegant. Era o leoaică, o conducătoare cu o mână de fier într-o mănușă de mătase.

Ducesa deschise poarta grădinii, care scârțâi, trădându-i vechimea și păși pe aleea pietruită ce tăia în două grădina luxuriantă.

--Ane ! Emona !, strigă ea, cu un glas cântat.

Pe dată, o ușă lăturalnică (despre care mai târziu aveam să aflu că este ușa servitorilor) se deschise, iar în prag apărură două fete îmbrăcate cu niște rochii maro, simple, de servitoare, rupte și peticite, purtând niște saboți de lemn în picioare. Nimic nu mi s-ar fi părut ciudat la aceste fete, dacă nu le-aș fi văzut chipul. Semănau perfect cu ducesa: aveau același păr lung, negru, doar că, în loc să li se reverse pe umeri, ca stăpânei lor, îl aveau prins în coc. Aveau ochii și tenul ducesei, trăsăsturile ei redate cu exactitate, dar bineînțeles, nu aveau nici bijuterii, nici rochii scumpe, nici machiaje sofisticate și nici acel aer important. Erau la fel de înalte și semănau între ele ca două picături de apă. Această descoperire m-a făcut să icnesc de surprindere.