Dulce întrerupere

Capitolul 1

„Durerea e singurul lucru care mi spune că sunt încă în viață."

Cutremur. Era singura explicație pe care mintea ei aburită și înghețată de alcool și frig reușise să o găsească pentru ceea ce trupul ei simțea. Ce altceva ar fi putut să fie să o scuture atât de tare încât să-și simtă interiorul ca gelatina. Erau prea multe senzații deodată: amețeală, greață, frig, durere – fizică și psihică – și un miros greu de suportat. Corpul ei era destul de confuz. Iar mintea nu îndeajuns de trează.

—Domnișoară?

Spre dezamăgirea ei profundă, nu era un cutremur. Cât și-ar fi dorit să fie un cutremur! Să crape pământul și pur și simplu să o înghită, complet și pentru totdeauna. Dar niciodată nu fusese o persoană norocoasă. Dimpotrivă.

—Domnișoară, sunteți bine? acea voce răgușită o readuse cu picioarele pe pământ.

Complet după standardele ei, căci dacă s-ar fi luat după standardele mamei ei – spre exemplu – s-ar fi putut spune că era de pe o altă planetă.

—Sunt bine, răspunse fără a-și deschide ochii.

Era cel mai idiot răspuns posibil. Și cel mai neadevărat în același timp. Dar îl rostise atât de mult în ultima lună, încât cele două cuvinte îi alunecau de pe buze de fiecare dată când era întrebată cum se simte. Iar acum, când pacea o cuprinsese, trebuia cineva s-o tulbure. Pe deasupra, avea și o voce groaznică și spartă ce-i zgâria timpanele iar duhoarea de alcool și transpirație îi încrețea nasul. De la dimineți calde, cu sărutări și îmbrățișări, la zile reci, umede și goale. Da, schimbarea era drastică.

—Închid poarta, domnișoară, vorbi bătrânul din nou.

—Plec imediat, se grăbi ea să-l asigure, iar groparul murmură ceva de neînțeles.

Așteptă până pașii lui se îndepărtară, și abia apoi deschise ochii și privi în jur. Ațipise, dar nici somnul, nici bezna și nici durerea cruntă nu reușiseră să o facă să uite unde se afla sau de ce era acolo. Era acolo să-și ia rămas bun. Un adio rece și fără răspuns. Lumânarea pe care o aprinsese la venirea ei mai pâlpâia ușor, răspândind frânturi de lumină ce-i permiseră să vadă piatra și inscripția pe care o știa deja pe de rost. „Răpit din mijlocul fericirii". Inscripție care nu înceta niciodată să-i aducă fiori pe spinare și lacrimi în colțurile ochilor. Fusese într-adevăr răpit din mijlocul fericirii și plecarea lui transformase totul într-o nenorocire. Din haine albe de sărbătoare, fusese dezbrăcată și învelită în straie negre, sobre.

Își trase nasul, într-un mod nu prea feminin, și din buzunarul hainei scoase un telefon mobil. Mai întâi se uită la ceas. Era târziu, dar asta și-ar fi putut da seama și după bezna de afară. În rest, nimic, nici apeluri pierdute, nici mesaje. Nu mai conta oricum. Era deja mai mult decât obișnuită. De patru luni de când, în mod brutal, fusese părăsită pentru a doua oară, devenise un fel de pandantiv aducător de ghinion pentru familia ei. Așa că atunci când rudele începuseră a se retrage ușor, dar sigur, se dăduse singură la o parte pentru a nu îndura o pierdere și din partea familie, pentru a nu-i face pe ei să-i întoarcă spatele. Asta ar fi durut-o prea tare. Ori poate era deja imună. Practica duce la perfecțiune, nu-i așa? Păcat că nu era unul din domeniile în care își dorise să fie perfectă.

Își trase nasul din nou, căci șervețelele i se terminaseră încă din primele minute de vizită, și privi la piatra de marmură ce rămăsese ca un semn de aducere aminte în urma lui. Piatra rece, câteva poze, și amintirile cu el... singurele urme ale existenței lui. Privi apoi la miile de pietre ce o încojurau și pufni. Oameni buni și răi laolaltă, săraci sau bogaț, fete sau băieți, tineri sau bătrâni, bolnavi sau sănătoși – moartea nu ține cont de toate acele criterii pentru care omul face atâta caz. Are așa un mod ciudat de a-și alege victimele. Și toți sfârșeau la fel cum au început – goi.