Identitate vol. 1: Sclava

6. Doar noi doi

--Oau ! E extraordinar !, exclamă Emona. Nu l-am mai văzut niciodată pe Marko purtându-se așa cu o clonă ! Mă întreb ce i-o fi spus ducesa despre tine ?

Stăteam în prag, gânditoare, când am auzit-o vorbind. Am tresărit:

--Emona, m-ai spionat cumva ?, am întrebat, observând-o cum privește, cu coada ochiului, spre locul în care dispăruse tipul, retrăgându-se în umbre.

--Da, răspunse ea, fără pic de rușine, zâmbind larg.

--Zău așa, fato, nu știu cum mai poți zâmbi după antrenamentul de azi !, am auzit-o și pe Ane, târându-și picioarele spre noi.

Avea o expresie atât de chinuită, încât aproape m-a făcut să râd. Părea că fiecare pas era un efort imens pentru ea. Se sprijini de mine și o porni șontâcăind, alături de noi. În jurul nostru, claie peste grămadă, clonele se revărsau afară din sala de antrenament. Însă nu se comportau deloc ca o gloată obișnuită: nu, acestea mergeau în șiruri ordonate, drepte și țepene, cu mâinile la spate. Expresiile le erau sumbre. Nu vorbeau deloc între ele. Mi se păreau din ce în ce mai ciudate.

--Of, Mona, aș face orice să fiu în locul tău, se văicări din nou Ane. Nu pot să cred că ai fost grațiată în acest fel !

--Ei, probabil doar din cauză că sunt nouă, am spus, ridicând din umeri, deși speram din suflet să nu fie așa.

Speram, speram din suflet că îi eram simpatică acelui tip.

--Auzi la tine !, pufni din nou Ane. Nici vorbă de așa ceva ! Ți-i închipui cumva pe oamenii ăștia de aici ca fiind buni, plini de compasiune ? Nici vorbă ! Nimeni nu ne-a arătat măcar o fărâmă de bunăvoință în clipa în care am apărut pe lume ! Clar trebuie să fie ceva la mijloc. Un complot, poate. Probabil ducesa i-a cerut lui Marko să se poarte așa, ca să te îmblânzească.

M-am oprit în mijlocul coridorului, chicotind.

--Un complot ? Ane, e ridicol ! În plus, cred că Marko e destul de drăguț !

Fără să știu de ce, m-am înroșit, doar rostind aceste cuvinte. Dar eram nouă pe lume ! Trebuie să fi fost multe lucruri pe care nu le știam despre corpul meu !

Între timp, la auzul reacției mele, Ane se încruntă, iar Emona chicoti:

--Drăguț ?, izbucni ea. Mona, Marko e oricum, numai drăguț nu ! Nu e numai instructorul nostru, este și intendentul. El ne supraveghează. Este omul de încredere al ducesei ! Evident că e un nemernic !

Le-am ignorat, privind în schimb în jurul meu. Am observat că nu mergeam spre camera noastră, ci o luam pe alt coridor. Am încercat să-mi dau seama încotro ne îndreptăm, că doar mai văzusem locurile astea înainte, când făcusem turul conacului. Însă locu ăsta era atât de mare, încât mă lua cu amețeală numai când mă gândeam cât de ușor m-aș putea rătăci aici, de una singură.

--Nu-ți face griji, îmi spuse atunci Ane, parcă citindu-mi gândurile. Până la urmă, te vei obișnui. Și ca să știi: mergem spre cantină. Vom mânca, apoi ne vom prezenta ducesei, care ne va împărți, ca de obicei, sarcinile pe ziua de azi.

În clipa în care a pomenit de mâncare, am simțit, pentru prima dată, o senzație ciudată de gol în stomac. M-am întrebat dacă asta era foamea.

--Bun, am spus, brusc înveselită. Vreau să mănânc.

--Nu te entuziasma așa !, mă liniști Emona. Mâncarea e groaznică. Lături cum nu ai da nici porcilor.

Mi-am dat ochii peste cap, dar am mers mai departe, braț la braț cu ele, fiecare de o parte a mea. Trebuia aproape să le trag, pentru că, după acest antrenament sever, în ciuda veseliei lor forțate, păreau să le doară toți mușchii.