Identitate vol. 1: Sclava

7. Primul apus al vieții mele

Mergeam pe coridor, tăcută, alături de Ane și Emona. Armata de clone, mișcându-se ca de obicei ca niște mașinării era în fața noastră. M-am întrebat dacă tot timpul se comportau așa, dacă asta făcea parte din natura lor de clone sau era ceva dobândit. Oricum ar fi, nu mă puteam concentra pe acest aspect, pentru că în minte îmi tot revenea chipul instructorului meu, Marko, o imagine clară, strălucind ca soarele în străfundurile minții mele. Toate lucrurile ciudate care se întâmplaseră în acea zi mă copleșeau: felul în care mă tratase, felul în care el, omul rece, cu o inimă de gheață se îmblânzise la vederea mea, de parcă eu aș fi fost o rază de soare care l-ar fi încălzit, felul în care privirile noastre se contopiseră. Era un sentiment magic, dar nu puteam încă să-i dau un nume. Însă ceea ce era de departe cel mai ciudat lucru era acea discuție pe care o avusesem în cantină. Îmi aminteam perfect fiecare detaliu, fiecare mușchi pe care îl văzusem mișcându-se pe chipul lui perfect. Cum se destăinuise în fața mea și cum plecase apoi în grabă, fără să-mi dea nici o explicație. Am oftat adânc. De ce trebuia oare viața să fie atât de complicată ?

În sfârșit, ne-am oprit. Eram pe un palier de lemn, în fața biroului ducesei. Ușa era chiar în fața mea și parcă mă intimida. Nu era ușa interzisă, gravată cu aur, de la ultimul etaj. Nu, aceasta era o cameră în care puteam intra, dar totuși ezitam. Însă nici nu a fost nevoie să fac ceva, pentru că una dintre clone, chiar mai slabă și mai costelivă decât celelalte, cu părul negru atârnându-i încâlcit pe umeri și mâinile scheletice, trase de nurul clopoțelului. Acesta sună, răspândind un clincănit care, deși părea vesel și melodios, pentru mine era un sunet de rău augur. Nu aveam nici un motiv să mă simt neliniștită, dar nu mă puteam abține. Totul mă speria de la noua mea stăpână. O vedeam peste tot, la fiecare colț, era pretutindeni împrejurul meu, chipul ei multiplicat la nesfârșit. Până și eu purtam acel chip al groazei și mă durea doar să mă uit în oglindă. Dar nu era același lucru. Nu, nu era deloc. Pare un paradox, dar, deși eram atât de multe ducese Anemona în conac, toate la un loc, ea avea să rămână întotdeauna una singură, semănând teroare printre noi.

Deodată, ușa se deschise cu o smucitură. Mi s-a tăiat respirația când l-am văzut în prag pe Marko. Însă el nu păru să mă observe. I-am făcut semn cu mâna, dar degeaba. Privea în altă parte, concentrat, iar pe chipul lui am văzut mâhnirea. Da, cu siguranță mă observase, dar asta nu părea să schimbe nimic. Făcu un gest politicos cu mâna prin care ne invita înăuntru. Am trecut pe lângă el, dar el se încăpățâna să privească în altă parte. De parcă n-ar fi vrut să mă vadă. Mă întrebam de ce reacționează așa.

Acum eram toate în cameră, așezându-ne în șiruri ordonate. Nu am putut să nu admir ordinea și disciplina în care se mișcau toate clonele, de parcă erau o singură ființă. Nici măcar nu au avut nevoie de îndrumarea lui Marko. Dar mi-am dat seama imediat de motiv: erau îngrozite. Chipurile lor exprimau o frică instinctivă în prezența ei. Pentru că ducesa domina de departe camera, cum stătea așa, sprijinită cu spatele de spătarul scaunului ei rotativ, cu mâinile ei înmănușate așezate pe biroul din lemn lustruit, aflat în perfectă ordine. Mi-am dat seama că, deși eram identice cu ea, noi nu puteam fi așa. Nu puteam sta așa de relaxate, emanând acel aer irezistibil și întunecat. Nu puteam zâmbi în felul în care o făcea ea, nu puteam aborda acele priviri de leoaică. Și mai mult decât atât, noi nu puteam fi frumoase, la fel ca ea. Cu sufletul plin de durere, mi-am dat seama că nu suntem decât niște copii jalnice, niște umbre firave ale acestei regine. Evident că Marko mă ignora, evident că nu mai avea încredere în mine. Eram un nimeni. Și nu puteam să mă mint singură: o vedeam cum se uită la ducesa Anemona. Semăna cu felul în care se uitase la mine, în cantină. Spusese că nu mai este îndrăgostit de ea, că orice sentiment îi trecuse. Dar într-un fel, am simțit că nu e adevărat. Încă o iubea, dar mai și suferea. Sau oare mă înșelam ? În fond, apărusem pe lume de vreo câteva ore. Cum puteam să-mi dau seama de toate astea ? Cum puteam știi deja să identific sentimentele ?