Identitate vol. 1: Sclava

8. Jurământ de credință

M-am ridicat buimacă din pat și, fără alte vorbe, am urmat-o pe însoțitoarea mea, cu grijă să nu le trezesc pe prietenele mele. Am pornit pe coridorul lung, șerpuitor de piatră, încercând disperată să țin pasul cu ea. Însoțitoarea mea mergea mai repede decât era normal, aproape alergând. Ținea o lumânare aprinsă în mână, a cărei lumină împrăștia umbre tremurătoare, fantomatice pe pereți, în timp ce urcam, etaj după etaj. Mi-am amintit ce-mi spuseseră Ane și Emona despre jurământul de credință cum că e singurul moment din viața unei clone în care poți intra în Camera Interzisă. Eram hotărâtă să mă uit bine împrejur. Dar oare ce era de fapt acest jurământ ?

În timp ce mă grăbeam, lipăind cu picioarele desculțe pe pardoseala de piatră a conacului cufundat în tăcere și întuneric, priveam din când în când spre clona de lângă mine. Chipul ei era sumbru și neclintit, iar trăsăturile ei, identice cu ale mele, erau de gheață. Pe deasupra uniformei sale, purtată de toate celelalte, purta o mantie lungă, neagră, care fâlfâia în urma ei la fiecare pas. Părea atât de serioasă, atât de ceremonioasă încât n-am îndrăznit să-i pun vreo întrebare. Știam că oricum nu-mi va răspunde. Niciuna nu o făcuse vreodată. Dar cu toate astea, nu puteam să nu mă întreb cine este, dacă o mai văzusem oare vreodată, dacă avea o viață. Cum toate aveam același chip, pentru mine aceste clone erau la fel, nu le puteam diferenția. Până și prietenele mele erau la fel. Singura diferență pe care o observasem între Ane și Emona, în afară de numele înscrise pe uniformele lor era faptul că Emona avea o cicatrice roșie pe obrazul drept, probabil o rană obținută în Războiul Clonelor.

Mi-am îndreptat privirea spre uniforma ei, pe care, cu ață roșie era scris un nume. Eu nu știam să citesc, dar, în mod ciudat, în clipa în care am văzut acel scris, acele simboluri, le-am putut desluși sensul și am citit aproape în șoaptă numele ei: Monane. Știam deja că ducesei îi plăcea să se joace cu literele numelui său când le inventa nume clonelor, așa că nu m-am mirat. Dar oare cum de putusem citi acest nume, când eu nu învățasem încă să citesc ? În fond, tocmai acesta fusese motivul pentru care, atunci când lucrasem în secretariat, eu doar ștampilam, nu și citeam scrisorile civililor. Dar, scotocind prin mintea mea, mi-am amintit acel moment care, deși avusese loc doar cu câteva ore în urmă, mi se părea că se întâmplase parcă într-o altă viață. Când citisem numele Ane și Emona pe uniformele prietenelor mele. Cum reușisem asta ? Nu știam. Fusese ca și cum cuvintele acelea mi se formează în minte. Probabil că era tot din cauză că, într-un fel sau altul, eram specială.

În sfârșit, ne-am oprit la ultimul etaj. Răsuflarea mea răsună zgomotos în liniștea care domnește în jur. Văd ușa aceea ornată cu aur în fața mea, văd lumina firavă care se revarsă pe sub ea și tremur. Însă încerc să nu-mi arăt frica și, pășind în față, ciocănesc la ușă.

Aud pași și în câteva clipe, ușa se deschide. Ducesa mă aștepta în prag, strălucitoare ca de obicei, cu părul ei lung și negru dat pe spate, cu ochii căprui cu nuanțe aurii strălucind în semiîntuneric ca ochii unui prădător, arzând ca două făclii, cu buzele ei roșii strâmbate într-un rictus bizar. Mai face un pas spre noi și văd că e desculță, la fel ca noi, și că s-a schimbat. În locul rochiei sale superbe, purpuriu-închis, largă și înfoiată, până la glezne, poartă acum o robă albă, de ceremonie. Până și fața ei, în mod normal măslinie, îi e acum albă, dată cu var. Arată ca o fantomă, așa palidă și înfricoșătoare.

Ne poftește înăuntru fără vreun cuvânt, iar noi venim după ea. Observ că și-a dat jos toate bijuteriile. Nu i-am mai rămas decât un colier argintiu la gât.

Mai fac un pas, apoi îmi dezlipesc ochii de la ducesă și privesc prin cameră. Rămân cu gura căscată. Camera era toată decorată în negru: perdelele erau negre, nelăsând să pătrundă nici un pic de lumină în cameră, covorul la fel, până și patul ei cu baldachin negru. Tablouri cu figuri înspăimântătoare împodobesc pereții vopsiți în negru, iar pe etajera de deasupra capului, rânjindu-ne amenințătoare, este o colecție întreagă de cranii. Cranii de om. Mă cutremur și privesc apoi spre cealaltă parte a camerei, spre biblioteca uriașă, plină de cărți groase, pline de praf. Camera este uriașă, atât de mare încât vorbele mele răsună cu ecou. Cât o sală de bal.