Identitate vol. 1: Sclava

9. Umbra din noapte

În timp ce, într-o altă parte a conacului, Mona se lupta să adoarmă, eu mă aflam în camera ducesei, stând drept lângă ușă. Ducesa nu mă băgă în seamă la început. Stătea cu spatele la mine, învârtindu-se de colo-colo neinteresată. Pocni din degete, iar flăcările lumânărilor din cerc se stinseră. Lăsă doar o singură lumânare aprinsă, pe care o apucă în mâna stângă. Cu cealaltă mână, pocni din nou din degete și toate lucrurile folosite pentru ritual se grăbesc să se așeze în ordine la locurile lor. Femeia asta e în stare să-și ordoneze lucrurile doar printr-un gest magic și totuși camera ei arăta în acest hal ! Acest lucru aproape că mă face să râd. Însă mă abțin, căci, în ciuda rolului important pe care l-am avut în Războiul Clonelor, în ciuda pasiunii mele imense pentru ea, știu că m-ar putea elimina în orice clipă, fără nicio urmă de regret. Pentru mine, ea este ca focul: ispititoare, dar periculoasă. O iubesc, deși știu că e prostesc, deși știu că ea nu mai este om demult și nu mai poate simți nimic, deși am încercat din răsputeri, atâta vreme, să uit acest sentiment. Ea este o ticăloasă, este ca un măr roșu la exterior, dar putred la interior. Iar eu sunt robul ei, care, deși a căutat atâta vreme dreptatea, a ajuns în brațele ei. O iubesc, dar îmi este frică de ea.

--Bună, Marko !, o aud spunând, cu vocea ei catifelată, cu un aer ușor batjocoritor.

Se întoarce și se îndreaptă încet spre mine, cu mersul ei felin. Se oprește atât de aproape de mine, încât îi simt răsuflarea caldă pe obraz, încât, dacă aș întinde mâna, aș putea s-o ating. Înghit în sec. La lumina lumânării din mâna ei, care împrăștie umbre pe chipul ei, este atât de frumoasă, atât de irezistibilă. Îmi observă expresia și zâmbește ușor, un zâmbet plin de cruzime. Cunoaște sentimentele mele pentru ea și îi place să se joace cu mine. Știu asta, dar nu mă pot opune. Prezența ei mă amețește în fiecare clipă. Chiar și acum, stând lângă ea, abia reușesc să-mi păstrez expresia neutră și să rostesc politicos:

--Bună seara, ducesă Anemona ! M-ați chemat ?

--Da, Marko ! Vreau să te laud. Ai făcut o treabă bună cu Mona astăzi, îmi spuse ea, începând să se învârtă în jurul meu.

--O treabă bună ?, înghit eu în sec.

Niciodată nu știu dacă vorbește serios sau nu.

--Dar am respins-o, practic. Chiar când eram mai apropiați unul de altul, am dispărut. Vă rog să mă scuzați, doamnă. Nu am făcut-o intenționat, doar că nu-mi place să vorbesc despre astfel de lucruri.

--Măi, măi, măi, deci soldatul meu credincios, nu e așa de tare până la urmă, nu-i așa ?, șoptește ea, oprindu-se în spatele meu și cuprinzându-mă cu brațele ei reci.

Își apropie buzele de urechea mea și îmi șoptește:

--Dar nu-ți face griji. Am fost supărată la început, dar apoi mi-am dat seama că așa e cel mai bine. E clar că fata e îndrăgostită de tine. Așteptarea va face pasiunea mai intensă. Te vei juca cu ea, o vei face să înnebunească, la fel cum fac eu cu tine !

Se dezlipește apoi de mine și râde încet. Nu sunt în stare să o privesc. Știu că sunt un păcătos, că tot ce am făcut în viață a fost greșit. Aș vrea să dispar și să las totul în urmă. Dar nu pot. Nu mă lasă ea.

--Și apoi ce ?, o întreb eu.

--Și apoi îți va cădea în brațe, zise ea cu simplitate.

Îmi ridică bărbia cu una din mâinile i înmănușate, făcându-mă s-o privesc în ochi.

--Vei face asta, nu-i așa, Marko ?

--Da, am răspuns eu, hipnotizat de imensitatea ochilor ei, căprui, cu străluciri aurii. O voi face și o voi cuceri pentru tine. Voi profita de ea și îi voi smulge toate secretele. Iar la sfârșit, va fi a ta.

--Perfect, zise ea, dându-mi drumul, iar ochii ei sclipiră cu viclenie. Trebuie doar să aflu mai multe lucruri despre ea, Marko. Apoi o voi distruge.

Nu știu de ce, dar acest lucru mă făcu să sufăr, de parcă ducesa tocmai ar fi smuls o parte din mine. Oare de ce ar trebui să-mi pese ? Ea e doar o clonă, iar eu un mincinos. Mă prefăceam că sunt atras de ea doar ca s-o momesc în capcana ducesei. Dar într-un fel, mă durea că trebuie să fac asta.

--Dar de ce trebuie s-o faceți ?, mă trezesc întrebând. Doar nu v-a făcut nimic !

Ea chicoti insensibilă, dându-și părul negru și lucios pe spate. Pe chipul ei frumos și perfect văd apare o ușoară încruntătură:

--Te înmoi cumva, Marko ?, mă întrebă, pe un ton provocator. Pe vremuri nu erai așa. Pe vremuri erai curajos, dur și puternic, un om la fel de rău și insensibil ca mine, un aliat de nădejde. Dar acum...? Ți-e milă cumva de ea ? Ai grijă, s-ar putea să fiu geloasă !

Și râde din nou, cu râsul ei minunat și înfricoșător în același timp. Însă mie nu mi se părea deloc amuzant, pentru că îmi dădeam seama că e adevărat. Mai demult fusesem dur și puternic, rău și insensibil. Mai demult clonele se temuseră de mine la fel de tare ca de ducesă. Mai demult nu-mi păsa decât de propria bunăstare. Dar lucrurile se schimbaseră, eu mă schimbasem. Nu știam în ce sens, dar știam că nu voi mai putea fi niciodată același om ca în ziua în care intrasem în slujba ducesei.

De parcă mi-ar fi citit gândurile, femeia continuă, de data asta pe un ton serios:

--Uite, nu-mi pasă ce crezi, dar am toate motivele s-o distrug. Din  clipa în care am văzut-o, mi-am dat seama că e specială. Și acum cred că știu care e motivul. Este cea de-a una din fetele Profeției, la fel ca Ane și Emona. Iar acum că cercul lor e complet, sunt în pericol. Ele sunt cele care mă vor da jos de la putere, Marko. Trebuie să fac ceva.

Dându-mi seama că îi tremură vocea, am ridicat privirea și pentru prima oară, am văzut frica reflectată în ochii ei. Nu-mi venea să cred. Ducesa Anemona era o ticăloasă. Își ucisese soțul și pornise Războiul Clonelor. Făcuse atât de multe și acum se temea de această Mona.

Știam că, după tot ceea ce făcuse, ducesa merita să fie dată jos de la putere, merita chiar să moară. Dar eu nu aș fi putut trăi fără ea. Iar acum, când spaima luase locul răutății și nebuniei, simțeam nevoia s-o apăr.

--Nu vă temeți, ducesă, am spus eu, cu glas tare. Nu voi permite să vi se întâmple ceva rău. Sunt al dumneavoastră și nu vă voi trăda niciodată.

Ea îmi rânji, apropiindu-și chipul de al meu. Când vorbi, vocea ei era dulce ca mierea:

--Sunt sigură de asta.

Apoi mă sărută. Am simțit cum o căldură arzătoare mă cuprinse. M-am lipit de ea, trăgând-o mai aproape. Buzele ei erau fierbinți și moi peste buzele mele. Vroiam să stau acolo pentru totdeauna. Însă, prea repede parcă, ea se dezlipi de mine. Râse disprețuitor, apoi se întoarse cu spatele la mine.

--Sper c-ai înțeles mesajul. Acum pleacă !

Eu m-am retras, cu respirația încă întretăiată. În minte aveam întipărită o singură imagine, o imagine cu ea în semiîntuneric, îmbrăcată în roba ei albă, cu părul curgându-i lin pe spate. O imagine cu o creatură seducătoare a întunericului.

Chiar și în timp ce o sărutam, știam că sărutul e fals. Știam că îi place să mă amăgească, să-mi promită lucruri imposibile, pentru ca apoi să mă lase cu ochii în soare. Știam că ea nu mă iubește și că, dacă ar trebui, m-ar omorî la fel ca pe fostul ei soț. Știam că inima ei era de mult doar o bucată de gheață. Dar nu-mi păsa. Vroiam s-o fac fericită și dacă pentru a o face fericită trebuia să o înșel și să o distrug pe Mona, eram dispus să o fac. Am simțit un nou junghi de vinovăție, dar nu l-am luat în seamă. Poate că ducesa era un măr putrezit, dar, stând lângă ea, putrezisem și eu. Era prea târziu pentru regrete.